Toată lucrarea de mântuire și de răscumpărare a lumii stă sub semnul a două mișcări esențiale: una de coborâre a lui Dumnezeu la noi și alta de urcare a lumii în Dumnezeu; lucrări descrise teologic prin doi termeni: catabază și anabază. În Iisus Hristos, ambele lucrări sunt înfăptuite, El fiind arătarea deplină și Revelația continuă a lui Dumnezeu în lume și tot El fiind și Omul desăvârșit, urcat de-a dreapta Tatălui cu toată creația restaurată în Sine.

Anul Liturgic în Biserică este configurat pe aceste două puncte esențiale, desfășurate ca două acolade ce au în centrul lor doi Poli principali ai întregului Cult al Bisericii: Peștera Nașterii, care marchează coborârea și Arătarea lui Dumnezeu și Peștera Mormântului, care încheie coborârea și deschide mișcarea inversă a urcării creației în Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Noul Adam.

În mare, aceste două acolade sunt marcate de o suită de trepte, desfășurate în cascade, care pregătesc, punctează și prelungesc Evenimentul Central, care, liturgic este denumit Praznic. Astfel, prima acoladă, cu Peștera Nașterii în centru își începe pregătirea după încheierea Praznicului Înălțării Sfintei Cruci, se deschide anticipativ de la sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil; începe efectiv odată cu Postul Nașterii; își face simțită prezența de la Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică; se declanșează ca pregătire intensă de la Sfântul Ignatie; are concentrată toată recapitularea în privegherea de zi și de noapte a Ajunului; prăznuim efectiv „două săptămâni Luminate” marcate de trei Praznice ca unul: Nașterea Domnului, Tăierea împrejur și Arătarea la Iordan și se încheie cu odovania Praznicului Întâmpinării Domnului din nouă februarie. Cea de-a doua acoladă, cu Peștera Mormântului în centru, își începe pregătirea simbolică cu Pruncul născut și deja înfășat în giulgiu; se declanșează efectiv odată cu intrarea Lui Iisus în apele Iordanului „ca într-un mormânt”; se continuă în mod direct îndată după Botez, când Hristos este dus de „Duhul în pustie” unde postește patruzeci de zile și patruzeci de nopți la capătul cărora va fi ispitit, zile ce marchează efectiv perioada Postului Mare, ca pregătire intensă pentru deslușirea Tainei Peșterii Mormântului; intrăm prin săptămâna de Foc a lui Hristos odată cu dipticul de Praznice: al Învierii lui Lazăr și al Intrării în Ierusalim; prăznuim efectiv în Cruce și Înviere două săptămâni în oglindă una cu alta: a Pătimirilor și cea Luminată; ne desfătăm patruzeci de zile (tot așa cum am postit împreună cu el tot patruzeci de zile) de Iisus cel Înviat în cele trei trepte ale Învierii Sale: în iad, pe pământ, în văzduh și lumile nevăzute prin Înălțare, pentru ca apoi să avem restituită în mijlocul nostru Învierea prin Pogorârea Duhului Sfânt, Praznic ce marchează și deschide roadele Nașterii, Crucii și Învierii în sfinții Bisericii – stele divers strălucitoare ce punctează discret întreg Anul Bisericesc – și se încheie la odovania Praznicului Înălțării Sfintei Cruci.

Acestea ar fi liniile mari și Polii liturgici în jurul cărora se desfășoară, în timp și spațiu, Anul Bisericesc, dar Prezența lui Hristos în mijlocul nostru, nici nu începe și nici nu se termină vreodată. O desfășurăm liturgic pentru a ne umple, în măsurile noastre, de înțelesurile diverse, adânci și copleșitoare ale Tainei celei Una a lui Hristos, dar Prezența Lui este cu toate Praznicele deodată unite întru Sine într-un Prezent continuu, într-o veșnicie, fiind înscrise în El fără separare, așa cum le avem rezumate iconic în rânduiala Sfintei Liturghii, unde ne întâlnim deodată și cu zămislirea, și cu Nașterea, și cu Răstignirea, și cu Moartea și Învierea, și cu Înălțarea, și cu Venirea Duhului, motiv pentru care niciun Praznic nu poate fi celebrat decât cu Liturghie deplină.

Suntem încă în luminile și înțelesurile Praznicul Arătării Domnului la Iordan, Praznic unit cândva cu cel al Nașterii, ambele marcând vizualizarea iconică a Celui Nevăzut, care se face mic ca pe noi să ne înalțe, sărăcește ca pe noi să ne îmbogățească, se face om ca pe noi să ne facă dumnezei.

La Iordan, Hristos intră în ape ca într-un mormânt încărcându-se din ape, ca un burete, de păcatele lăsate aici de cei botezați de Ioan. De aceea, zice evanghelistul Luca: „și după ce s-a botezat tot poporul, botezându-se și Iisus...” (Luca 3, 21), punctând tocmai această lucrare prin care, Cel înfășat în giulgiu, iar nu în scutece, la Naștere este Același care, de bunăvoie intră în apele Iordanului ca să ia asupra sa păcatele oamenilor. „Pricina pentru care a intrat în pântecul maicii e și pricina pentru care a pogorât în râu. Pricina pentru care a intrat în mormânt e și pricina pentru care ne duce în cămara de nuntă; aceea de a-i face desăvârșiți pe oameni în tot chipul” (Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Arătării Domnului, 10, 3, Deisis, Sibiu, 2010, pp. 176-177). Este și motivul pentru care, imediat după Botez, Ioan îl arată poporului ca fiind „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29, 36). O indicație foarte sugestivă pentru orice evreu, pe de o parte întrucât El este adevărata Jertfă care poate răscumpăra păcatele oamenilor – iar răscumpărarea se făcea doar cu sânge și cu moarte –, iar pe de altă parte această expresie stă în strânsă legătură cu timpul la care a fost botezat Iisus, întâi Nisan, dată la care toți evreii își alegeau din turme mielul pentru a merge la Ierusalim să-l aducă jertfă de Paște, așa cum le poruncise Moise. Ioan Botezătorul le arăta pe adevăratul Miel care, în apele Iordanului își începe Jertfirea, care se va termina pe Golgota. „Behăit-a mielul când a fost adus Întâi-Născutului. A mulțumit Mielului că a venit să slobozească de jertffire oile și boii, precum și mielul pascal ce slujea drept simbol al Fiului” (Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Nașterii Domnului, 7, 4, Deisis, Sibiu, 2010, p. 60).

Nu doar Ioan Botezătorul indică aceasta, ci și Glasul Tatălui din cer și prezența Duhului Sfânt peste Iisus în chip de porumbiță, același Adevăr îl întăresc. Tatăl, face o declarație de iubire, o proclamare deodată politică și teologică: „Tu ești Fiul Meu, Iubitul Meu, în Tine Îmi găsesc toată bunaplăcere” (Luca 3, 22). Este o întreită citare a Scripturilor. Mai întâi expresia „Tu ești Fiul Meu”, face trimitere la psalmul 2: „Fiul meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine și-ți voi da neamurile moștenirea Ta și stăpânirea Ta marginile pământului”, cuvinte care-L arată pe Iisus ca fiind Regele/Împăratul cel adevărat, Noul David, investit de Tatăl și uns de Duhul și care inaugurează la Botez începutul Împărăției celei de așteptate de evrei din generație în generație. Este o declarație politică pe cât de adevărată pe atât de periculoasă, ca în inima imperiului Romei și a tiranului rege Irod, altcineva să fie proclamat răspicat adevăratul Rege și Împărat. Rege pentru poporul Israel și Împărat pentru toate popoarele lumii, ceea ce și este Hristos în veci de veci. Apoi, expresia „Iubitul Meu”, face trimitere la cartea Facerii capitolul 22, loc în care apare pentru prima dată cuvântul Iubire în Sfânta Scriptură în contextul în care Avraam primește poruncă de la Dumnezeu: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe unicul tău fiu, pe iubitul tău și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu!”. Așadar, Tatăl dezvăluie iubirea totală pe care o are pentru Iisus, Unicul Său Fiu, ca și cum ar spune, asemenea lui Avraam ești Isaacul Meu, care te pregătești de jertfă; ceea ce arată că Iisus va fi Rege/Împărat pe o cu totul altă cale decât cea a regilor și împăraților acestei lumi. Hristos, Regele/Împăratul noii Împărății este Mielul, care se va întroniza prin jertfă, prin Sângele Său, nu prin sângele altora. Nu ucigând pe alții ca să-și câștige tronul, ci lăsându-se ucis pentru salvarea celorlalți, îl va face Rege/Împărat de neînvins și de neînlocuit. Jertfa de Sine, nu jertfirea altora este cheia Împărăției Lui. Pacea nu sabia este invitația Lui. Puterea iubirii, nu iubirea de putere este dezideratul activ al felului în care El împărățește. De aceea Tatăl își găsește în El „Toată bunaplăcere”, cuvinte cheie care trimit la Isaia 42: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, în care-mi găsesc toată bunaplăcerea. Pus-am peste El Duhul Meu și El va propovădui popoarelor Legea Mea...”. Este chintesența descoperirii din Scripturile vechi în care Dumnezeu venit în mijlocul oamenilor, nu va fi un comandant înspăimântător, nici un general de temut, ci va fi Robul, va fi Sluga: „Ebed-Iahve”, Acel Slujitor al Domnului/Tatălui, care în Taina Iubirii va purta și va ridica asupra Lui păcatele noastre și va fi „ca un Miel dus spre junghiere și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund [...] și prin rănile Lui noi toți ne vom vindeca” (Isaia 53, 7, 5). Hristos este Regele Slujitor și Iubitor până la jertfă în care Tatăl își găsește toată mulțumirea fiind deodată Revelarea lui Dumnezeu precum Este și arătarea Omului așa cum l-a gândit Dumnezeu dintru început să fie, să trăiască și să împărățească, „precum în cer și pe pământ” (Matei 6, 10). 

Așadar, Praznicul Arătării (vechea denumire a acestui Praznic), nu-i atât despre apa sfințită, cât despre „Locul și Modul” Arătării Preasfintei Treimi în viața omului. Iar acest „Loc” îl avem sintetizat de Biserică în cristelniță și în potir, care, deși distincte ca acte, coincid în înțelesul lor teologic-duhovnicesc, cristelnița fiind un potir mai mare, iar potirul o cristelniță mai mică. De aceea, Praznicul Arătării este legat și de Botezul lui Iisus și de botezul nostru, a cărui semnificație este sintetizată în „Moarte și Înviere” continuă (Romani 6, 3-4). Aceasta înseamnă că nu se poate să luăm doar Botezul fără Potir, după cum nu se poate lua nici Potirul fără Botez. Mai exact, acest Praznic este o trimitere directă la înnoirea Legămintelor Botezului nostru, la asumarea lui conștientă și înțelegătoare, mai ales a celor care am fost botezați în copilărie pe asumarea altora: părinți și nași. „Botezul fără înțelegere e ca o comoară, deși e deplin e totuși lipsit, căci primitorul lui rămâne sărac. Nu știe cât de mare e bogăția în care a intrat și sălășluiește. Căci mare Dar este în Botez, deși săracul nu simte cât de mare se face odată cu el” (Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Arătării Domnului, 9, 10, Deisis, Sibiu, 2010, pp. 174-175). Pentru fiecare, Praznicul este o invitație și o provocare să ne înțelegem propriul Botez, să ne înnoim Legământul cu Dumnezeu, care se traduce printr-o Făgăduință personală și directă că vrei a trăi iubirea față de Dumnezeu cu prețul vieții. Că mai bine mor decât să mă despart de dragostea Lui, așa precum El moare pentru a nu se despărți de dragostea pentru fiecare dintre noi. Doar în baza acestui Legământ putem merge la Potir. Pentru că suntem asumați în logica jertfei pe care vrem a o actualiza, nu doar în mintea și cugetul nostru, ci și în carnea și sângele nostru.

Doar pe acest traseu se Arată Dumnezeu în viața noastră, iar moartea Lui devine continuă în noi, o moarte care dă Viață. Doar în acest Legământ, Viața lui Dumnezeu devine viața mea și viața mea, Viața lui Dumnezeu: o singură Viață trăită distinct și unitar. Altfel, nici Botezul, nici Potirul, apa sfințită, nici orice altă Taină nu-și primesc Puterea de la Dumnezeu. „Iisus a amestecat în apă Puterea sa. Îmbrăcați-vă în ea, fraților, ca niște înțelepți! Sunt unii care văd în Botez numai apa. Dar odată cu trupul nostru trebuie botezată și mintea noastră. Trupul trebuie să simtă apa văzută, iar mintea puterea nevăzută, ca să vă asemănați atât Celui nevăzut, cât și celui văzut. (Ibidem, 9, 5, p. 174). Fără Legământ pus în act, apa sfințită la Praznic rămâne fără Putere, chiar dacă o consumăm după toate indicațiile tipiconale, iar Sângele Potirului rămâne nelucrător în noi, oricât de des l-am lua. Facem gesturi și ritualuri amăgitoare, pentru noi și pentru alții, întrucât fără Legământ, pe viață și pe moarte între noi și Dumnezeu, toate ale vieții noastre rămân fără sens și fără rost, chiar dacă toate ar fi făcute în biserică.

Este și motivul pentru care, evanghelistul Marcu ne spune că imediat după Botez, Iisus a fost „Mânat de Duhul în pustie ca să fie ispitit de satana” (Marcu 1, 12-13). Este vorba de Duhul Sfânt, cel coborât peste Hristos la Botez și care întărește glasul Tatălui prin faptă. Aceasta arată că Prezența Duhului Sfânt este o prezență activă, lucrătoare, făptuitoare, care probează și discerne toate acțiunile noastre. Duhul Sfânt ne pune la Probă pentru că orice Dar primit de la Dumnezeu trebuie probat, trebuie pus în lucrare. Cine nu-l probează și nu-l lucrează, pierde Darul (Matei 25, 14-30). Noi, îi asociem, pe baza Scripturii, Duhului Sfânt numele de Paraclet (Ioan 16, 13-15), care tradus înseamnă Avocat/Consolator, Cel care pledează cauza cuiva nedreptățit. El este Apărătorul nostru în războiul deschis cu duhurile întunericului. Ele ne avântă și ne dă curaj și îndrăznire în lupta cu toate formele mincinoase ale „duhului lumii”, fiindu-ne și Apărător și Mângâietor, dându-ne dreptate, atunci când toate ale lumii ne stau împotrivă (Marcu 13, 11). Deci, El este Probatorul nostru, care, pe de o parte ne pune la încercare ca să strălucească Darurile lui Dumnezeu în noi, pe de altă parte ne apără în încercările care tind să ne copleșească.

În Puterea Duhului Sfânt, Mântuitorul Hristos merge în pustie ca să dea luptă cu diavolul și unde petrece patruzeci de zile și patruzeci de nopți, flămânzind, rugându-se și citind intens Tora. Nu a mâncat nimic, dar s-a hrănit cu  cuvintele Scripturii, care i-au ținut de foame și de sete, probând pe viu ceea ce El însuși va spune apoi în fața ispititorului ce-L tenta cu foamea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, dar cu tot cuvântul care este din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). La sfârșitul celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți, Iisus a flămânzit și este ispitit de satana cu cuvinte din Scriptură, mai exact din Deuteronom, cartea a cincea a lui Moise, ceea ce arată că aceasta a fost preocuparea de bază a lui Hristos în pustiu. Întreita ispitire ne arată perfidia și parodia demonului, care viclenește se ascunde după cuvintele lui Dumnezeu, ca astfel, răutatea lui să pară bună. Ispita lăcomiei, a puterii și a minunismului este esența răutății demonice de la ispitirea lui Adam în Rai până la dezlănțuirea lui în antihristul Apocalipsei. Acestora Hristos le răspunde, nu cu cuvintele Lui, nu afirmându-și mintea Sa, ci tot cu cuvintele lui Dumnezeu din Scriptură. La lăcomia care s-ar putea dezlănțui în urma foamei răspunde cu îndestularea de Puterea Cuvântului lui Dumnezeu bine mestecat, înțeles și asumat; la ispita dorinței de putere și de control peste împărățiile acestei lumi, toate în stăpânirea demonului, cu condiția închinării, Hristos îi răspunde cu porunca întâi a Decalogului: „Doar lui Dumnezeu să te Închini”, căci împărăția lui nu-i a puterii și a controlului prin frică, ci a slujirii și a dăruirii din iubire; iar la ispita minunismului formulată de pe acoperișul Templului, a Casei Domnului, ispită religioasă ce ar avea ca momeală faptul că ești plăcut lui Dumnezeu pentru că faci voia Lui, Hristos răspunde cu smerenia rămânerii în ceea ce ești, fără a te lăsa tras în ispita transgresării Realității întrupate.

Proba pe care o dă Iisus în pustie în Puterea Duhului ne pune în atenție că imediat după ce primim Botezul se declanșează și începe Marea încleștare, nu marea relaxare, așa cum se practică îndeobște. Nu doar actul Botezului și slujba lui este importantă, cât pregătirea pentru primirea lui și, mai ales, asumarea lui continuă. Iar această asumare cere o permanentă încordare, o anume atenție la sine, o luptă cu dibăcie, o sete de cunoaștere fără ranchiună, un discernământ ascuțit, toate activate concomitent, oricând și cu orice preț. Creștinul botezat este prin excelență în „conflict” deschis cu toate cele ale duhului lumii, pe care nu le provoacă, dar de la care învață prin exersare – la școala neîntreruptă a Bisericii – cum să se apere. Botezatul este expus permanent duhurilor întunericului de prin văzduhuri și a celor din jurul său care se lasă purtați de duhuri, care-l vor asalta din toate părțile. Însă, în acest război nevăzut, dar înțeles, botezatul nu este singur. Este Duhul Sfânt cu el, a cărui Pecete și Prezență străbate duhul și trupul lui, pentru că-L dorește permanent. Tocmai de aceea la Botez suntem unși peste tot trupul cu untdelemn asemenea gladiatorilor în lupte pentru ca adversarii lor să le alunece mâinile pe trupuri, semn că vrăjmașul nu are prindere pe trupul nostru, pe viața noastră, dacă rămânem în Legământul de iubire cu Dumnezeu.

Aceste patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecute de Hristos în pustie în Puterea Duhului reprezintă rezumatul vieții întregi a  creștinului, o viață în Puterea Duhului Sfânt, pe care o probează clipă de clipă. În Biserică, cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți au dat dimensiunea Postului Mare – care în vechime, în biserica din Siria, începea exact după odovania Praznicului Arătării ca astfel, creștinii să fie în post, la școala pocăinței și a probei, în același timp cu Hristos în pustie – în care catehumenii își făceau școala înțelesurilor fără de care nu puteau primi Botezul; cei căzuți din Botez făceau școala pocăinței, a reîntoarcerii la sensuri pentru a înțelege motivul adevărat al căderii, iar creștinii toți probăm până astăzi dacă sunt și rămân în Puterea Duhului Sfânt, sau sunt doar în părerile, năravurile și obișnuințele lor. În toate aceste forme de viețuire creștină, Înțelesurile din cateheza continuă sunt Reperul fundamental, Revelat în Scripturi, explicat de Părinții Bisericii, așezat în rânduielile cultice tot de ei, cu condiția lor expresă de a le ține toate împreună. Altfel, ne expunem căderilor de tot felul, de-a stânga și de-a dreapta, în păreri și teorii goale, în făptuiri seci și formale.

În consecință, Dumnezeu ni se Arată în Dar, gratis, în virtutea Bunătății și a Iubirii Sale nemărginite, dar Rămâne în Arătare și continuă dezvăluire, doar în aceia care probează: prin dorul de a înțelege Taina Prezenței Sale; prin curajul de a lupta pentru Binele înțeles, văzut și primit; prin mulțumirea adâncă pentru Darul minunat al Vieții în care avem privilegiul să fim aduși.