Nu ştii oare că trupul lui Hristos este atacat de mai multe boli şi de mai multe suferinţe decât trupul nostru, că se îmbolnăveşte mai uşor şi se însănătoşeşte mai cu anevoie?

Pentru cei ce vindecă trupurile oamenilor, pentru doctori, s-au născocit fel de fel de medicamente, fel de fel de instrumente medicale şi de mâncări potrivite pentru bolnavi; a fost de ajuns de multe ori numai schimbarea aerului pentru vindecarea unui bolnav; alteori, un somn binefăcător, venit la timp peste bolnav, scapă pe doctori de orice osteneală. Dar pentru cei care vindecă trupul lui Hristos, pentru preoţi, nu s-a născocit nimic asemănător. În afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte.

Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, traducere de Dumitru Fecioru, Editura Sophia, 2004, p. 130)