Asemenea tuturor pericopelor evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an şi pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie din Duminica de astăzi este încărcată cu multe şi folositoare învăţături şi chemări.

Se pare însă că în nici o pericopă evanghelică nu se vorbeşte într-un text atât de scurt, atât de mult, de atâtea ori despre suflet, ca în pericopa evanghelică de astăzi. Am reţinut acest lucru şi din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos aşezate în fruntea acestor învăţături şi aflate în evanghelia de astăzi: „Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Un prim lucru pe care Sfânta Evanghelie de astăzi ni-l reaminteşte şi ni-l pune în faţă este acela că omul este alcătuit din două părţi bine distincte: din trupul material văzut şi muritor şi din suflet, adică partea nevăzută din fiinţă, nemuritor.

După învăţătura creştină, sufletul este o realitate deosebită de trup şi constituie însăşi principiul vieţii omeneşti. El este cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Trupul se duce în pământ, din care a fost luat, iar sufletul supravieţuieşte în veac şi se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecles. 12, 7). Sufletul e o substanţă simplă, imaterială sau spirituală, întrucât el este de natură dumnezeiască, deci e spirit creat, dovedit prin faptul că Sfânta Scriptură vorbind despre suflet adesea îl numeşte pe acesta spirit, ca şi pe Dumnezeu, arătând în numeroase locuri că el nu poate fi distrus sau ucis deoarece este nemuritor.

Sufletul este înzestrat cu libertate, deci are posibilitatea să se hotărască de la sine şi prin sine, să facă sau să nu facă ceea ce voieşte. De asemenea el este nemuritor, ceea ce înseamnă că are o însuşire pe care numai fiinţele spirituale (îngerii) le au în comun cu Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că el vieţuieşte şi după despărţirea de trup, iar după venirea lui în trup la a doua venire a Domnului şi după judecata obştească va trăi în veci, fiind părtaş împreună cu trupul la fericire sau la osândă veşnică.

A pierde sufletul înseamnă a pierde totul. Cu puterea sufletului putem orice, cu a trupului niciodată. Sufletul priveşte spre infinit şi veşnicie. Iată de ce sufletul preţuieşte atât de mult.

El este principiul de viaţă care însufleţeşte sau face viu trupul, este scânteia dumnezeiască prin care se imprimă omului, chipul lui Dumnezeu. El este izvorul vieţii trupeşti, fără de care orice trup este şi rămâne materie moartă (Iac. 2, 26).

Ca şi izvorul vieţii veşnice la care omul poate ajunge numai fiindcă posedă (are) suflet nemuritor.

Prin sfânta lumina aceasta putem înţelege mai uşor de ce învăţătura creştină înainte de orice altă grijă şi preocupare, cere fiecărui creştin grija şi preocuparea faţă de propriul său suflet, iar întrebarea Mântuitorului: „Ce va folosi omului de-ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?”- rămâne o piatră de hotar pentru viaţa fiecăruia din noi.

Aşadar, ceea ce aş dori să reţinem acum, în chip deosebit e aceasta: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”, adică ne dă libertatea a-L urma sau nu.

A fi liber nu înseamnă a fi o jucărie mecanică în faţa dorinţelor josnice, a patimilor care duc pe om spre cădere. Omul are suflet, minte şi libertate şi e capabil de cele mai ingenioase şi neaşteptate iniţiative, reacţii, simţiri, care îi fac viaţa frumoasă, interesantă, iubită, preţuită.

În prespectiva scopului se oferă omului alegerea de bună voie în destinul ultim. Forţa (sila) ar întuneca viaţa, l-ar umili pe om, l-ar coborî din starea sa de om.

Răsplata vine deci întotdeauna după un act personal, liber şi respectabil. Toată Sfânta Scriptură e plină de îndemnuri la credinţă şi la fapte bune. „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Rom. 14, 12). Vedem că la sfârşitul sfârşitului Hristos va spune: „Veniţi la Mine binecuvântaţii Părintelui Meu”.

Toate acestea înseamnă că există o responsabilitate, că există o libertate de a face ori de a nu face faptele bune. Ceea ce înseamnă că-L îndreptăţeşte pe Dumnezeu să ne ceară socoteală, adică să ne facă responsabili pentru faptele noastre.

Dumnezeu ne deschide ochii sufletului spre fapta cea bună, spre a înţelege lumea, spre a ne înţelege destinul, spre a înţelege moartea, spre a înţelege rostul şi valoarea noastră pe acest pământ, dar suntem liberi să-L ascultăm sau nu.

Aceasta este măreţia omului pe care Dumnezeu i-a dat-o: libertatea. Dumnezeu i-a dat omului raţiune şi i-a spus: foloseşte-ţi raţiunea aşa cum trebuie. Hotărăşte-te să alegi între bine şi rău. Adevărul e mereu prezent. „Pus-am înaintea voastră: binecuvântarea şi blestemul” (Deut. 11, 27), „viaţă şi moarte, binele şi răul, calea vieţii şi calea morţii” (Irim. 21, 8), foc şi apă şi la oricare vei vrea vei întinde mâna”.

Ce rezultă de aici? Că deşi suntem liberi Dumnezeu ne cheamă, ne inspiră şi ne ajută să facem binele. Şi atât cât ne este dat. Fiecare după puterea şi chemarea lui. Nu ne va cere socoteală Dumnezeu că n-am fost prea inteligenţi, dar ne va cere socoteală dacă n-am făcut binele pe care trebuia să-l facem.

Hristos primeşte la Sine numai în libertatea voinţei împotriva dorinţelor rele, condiţie de mare preţ, fără de care nu-l putem urma.

Aceste cuvinte: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” sunt cuvinte pe care Domnul Iisus Hristos le-a spus pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile pentru că ele ascund taina mântuirii noastre.

Şi Mântuitorul ca să pecetluiască şi mai mult adevărul acestor cuvinte, lămurindu-le pe deplin, adaugă: „Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine-şi pierde sufletul său pentru mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Marcu 38, 35).

Ce cuvinte adânci. Aceste sunt poate cele mai adânci cuvinte din toată Evanghelia. Într-însele se oglindeşte, să spunem aşa, taina mântuirii noastre. Şi mulţi oameni care s-au îndepărtat de Mântuitorul, s-au îndepărtat pentru că n-au vrut să priceapă înţelesul acestor cuvinte dumnezeieşti.

Cu adevărat să poţi lua crucea şi să-Lurmezi pe Hristos „trebuie să te lepezi de tine”. Acest „tine” al nostru este acela pe care Sfânta Apostol Pavel îl numeşte „omul cel vechi” şi „trup al păcatului”.

Prin lepădarea de sine Hristos şi Biserica sa înţeleg dezbrăcarea omului de haina cea veche şi întinată a păcatului, descătuşarea lui din lanţurile grele ale patimilor, curăţirea lui de patima răutăţii, a fărădelegii şi ambiţiilor deşarte, îngroparea omului vechi, a omului întunecat de păcat şi înălţarea unui om nou.

Lepădarea de sine este tocmai această ieşire a omului din întunericul necurăţiei duhovniceşti şi pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în bucurie, în pace şi în neîntinare.

Trăirea duhovnicească a virtuţilor creştine, adică strădania de a transpune în faptă modul de gândire şi de vieţuire pe care ni l-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos în chip văzut şi trăit între noi oamenii. Înseamnă strădania de a pune mereu de acord voinţa şi trăirea noastră cu voia lui Dumnezeu, ceea ce exprimă Sfânta Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”.

Lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea personalităţii, ci întărirea ei. Nu înseamnă fuga de viaţă, ci slujirea vieţii, dăruindu-ne pentru alţii. Hristos ne cere să ne depărtăm de răul ce s-a depus sau a pătruns în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău (păcatul) care pătrunde în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău care pătrunde în fiinţa noastră ne denaturează făptura şi ne face să pierdem adevărata demnitate de creştin.

Domnul Iisus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest „om vechi” al păcatului şi urmând pilda Lui de dăruire să devenim oameni noi ai dragostei, ai păcii şi bunei înţelegeri.

Uneori noi îndrăgim păcatul atât de mult şi ne pare că nu putem trăi fără de el, îl iubim ca pe un copil mai mult decât pe noi înşine.

Dumnezeu vrea însă să ne lepădam de păcat şi să fim ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu aşa cum ne-a creat. Urmarea lui Hristos este drum peste Golgota cu pătimiri, cu răstigniri şi moartea păcatului dar şi străfulgerările de lumină ale Învierii întru bucuriile duhovniceşti ale vieţii pururea veşnice.

„Că de vei muri împreună cu Hristos vei învia împreună cu El”. De te vei împărtăşi de patimile Lui te vei împărtăşi şi de slava Lui cea veşnică. A „purta crucea” mai înseamnă a te purta în toate împrejurările grele ale vieţii după modelul şi învăţătura pe care ne-a dat-o Domnul Iisus Hristos.

Căci necazul produce răbdare, răbdarea nădejde, nădejdea credinţă şi dragoste care ne apropie de Dumnezeu. Ni se cuvine să vedem în încercările şi greutăţile vieţii chemări ale lui Dumnezeu de a ieşi biruitori cu ajutorul Lui asupra păcatului.

„Certând ne-a iertat Domnul, dar morţii nu ne-a dat”. Cel ce voieşte să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos, acela să nu uite că harul lui Hristos îl va însoţi neîncetat pe calea izbăvirii sale, precum îngerul l-a însoţit odinioară pe dreptul Tobie căci zice Domnul: „Fără de mine nu puteţi face nimic”.

Ajută-ne Doamne Iisus Hristoase să purtăm crucea Ta cu vrednicie, spre a ne bucura împreună cu Tine, de slava învierii şi a vieţii fără de sfârşit întru lumina pururea veşnică a Unirii Celei în trei străluciri. Amin.