„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...”.

Iubiţi credincioşi,

Aţi recunoscut, desigur, cuvintele din rugăciunea „Tatăl nostru”... . De ce credeţi că am început predica de azi cu acest fragment? Pentru că are legătură strânsă cu Sfânta Evanghelie care s-a citit, cu tema ei principală: iertarea.

Numai că, trebuie să recunoaştem de la bun început, uneori când rostim Tatăl nostru şi ajungem la acest fragment, minţim. Să nu vi se pară şocantă această afirmaţie. Pur şi simplu, minţim! O scurtă şi simplă analiză va fi, sperăm, convingătoare. Când zicem „şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” facem implicit o promisiune: „precum Tu, Doamne, ne ierţi şi noi vom ierta...”.

Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este Atotmilostiv şi Atotiertător. Dar noi ne ţinem promisiunea? Fiecare să-şi răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă, aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar suntem şi mincinoşi.

Aşa s-a întâmplat cu datornicul din pilda de astăzi: împăratul (nimeni altul decât Dumnezeu) l-a iertat de acea mare datorie (10.000 de talanţi; şi să socotim: un talant = 49 kg aur...), iar el la rându-i nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari (1 dinar = 4,5 gr. argint...).

Rugămintea lui stăruitoare în faţa Stăpânului ar fi putut să sune aşa: „Iartă-mi, Doamne, marea mea greşeală că nu ţi-am plătit la timp, mai îngăduieşte-mă puţin, că şi eu la rându-mi voi ierta pe cei ce-mi greşesc”, iar după ce a fost iertat s-a dovedit mincinos şi crud... .

Revoltător, nu-i aşa? Numai că trebuie să limpezim puţin apele: cine este, de fapt, datornicul nemilostiv, mincinos şi crud? Cine?

Iubiţi credincioşi,

După ce l-am „depistat”, aşadar, pe nemilostivul făptaş, să vedem ce-i de făcut?

Ceea ce este logic şi drept: să iertăm şi noi celor ce ne greşesc. De câte ori? De atâtea de câte a zis Mântuitorul: „De şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18, 22), adică de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu. Dumnezeu, după dreptate, nici n-ar trebui să ne ierte, de multe ori. Dar El, iubire fiind, „uită” de dreptate şi se manifestă ca milostiv, după cum a spus cineva: „Din 24 de ore Dumnezeu stă numai una pe tronul dreptăţii, iar celelalte 23 pe tronul milostivirii”.

Aşadar, de ce nu luăm exemplu de la El? Altfel va trebui să modificăm, Doamne iartă-ne, rugăciunea Tatăl nostru şi să zicem: „Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri...”. Sau să trecem peste acel pasaj! Ar fi ridicol, nu? Ei bine, nu-i tot atât de ridicol când rostim rugăciunea normal, dar noi ne comportăm, de fapt, anormal?

Veţi riposta, poate, unii zicând: eu n-am nimic cu cutare...DAR... .

Ei bine, dacă există un dar înseamnă că-i bai, cum zice ardeleanul. Şi of Doamne, cât e de subtil uneori acest dar... .

Iată câteva exemple: nu-l urăsc, părinte, dar nici nu-l pot iubi... (păi, dacă nu iubeşti pe cineva sigur îl urăşti. Cale de mijloc nu există!); l-am iertat, părinte, dar nu pot să uit... (altă auto înşelare... Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „A nu ţine minte răul, aceasta este adevărata cale a iertării!”); l-am iertat, părinte, dar nu vorbesc cu el... Este, credem, cea mai frecventă situaţie.

Iar când încercăm să arătăm pericolul, persoana împricinată pare uneori foarte contrariată: cum, părinte, după ce mi-a făcut cutare şi cutare lucru, să mai vorbesc cu el?!

Iubiţi credincioşi,

Este clar că nu rămâne în picioare explicaţia cu „nu pot...”. De fapt este „nu vreau” toată ziua! Cu alte cuvinte, nu vreau să iert, nu vreau să iubesc... . Mă simt mai bine aşa. Numai aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Mare auto amăgire, iubiţii noştri! Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura roade sufletul precum rugina fierul!

Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său. O spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „...Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică...” (I Ioan, 3, 15).

Ura faţă de aproapele izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Căci zice Avva Moise din Patericul Egiptean: „De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el”. Şi l-a întrebat un frate: „Ce este aceasta, a avea in inima că este păcătos?”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Cel ce-şi poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui său”.

Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este un om slab. Că dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. etc. Nimic mai fals.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat”. Iar latinii au un proverb: „Cine iartă învinge întotdeauna (Perpetuo vincit qui utitur clementia, Balbus, Sententiae)”.

Iată, aşadar, dezlegarea: cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (=înfrânge) mai întâi pe el însuşi. În acest sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm pentru că nu ne putem înfrânge orgoliul personal?... .

O altă situaţie, descrisă admirabil de părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este atunci când nu putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... . Paradox, nu? Cum, adică, va zice cineva, să iert pe cineva căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim oare pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne în faţa lor toată slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii?... . Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi în consecinţă, nu-i putem ierta?... .

Iată, deci, o altă subtilitate a satanei care nu trebuie să ne scape.

Iubiţi credincioşi,

Să presupunem că toate cele de mai sus au fost înţelese bine de noi şi că nu ne vom mai lăsa pradă urii, urmând să rostim cu sinceritate (dovedită prin fapte) fragmentul acela din Tatăl nostru.

Dar, în acelaşi timp, să mai presupunem că pune cineva următoarea chestiune: bine, dacă îmi greşeşte cineva mie, personal, îl iert. Dar dacă greşeşte cineva ţării, obştii, cum voi proceda? Răspunsul, pe linie creştină, este că vom încerca să-l îndreptăm, să-l câştigăm pentru adevăr, ca să-şi recunoască greşeala etc., iar de nu se va îndrepta atunci, în spiritul atitudinii civice cu care suntem datori, ne vom desolidariza de fapta lui, căci obştea trebuie ocrotită. Astfel devenim complici cu el!

Să ne amintim de atitudinile ferme ale Mântuitorului în faţa celor ce refuzau îndreptarea. Tot aşa ale Sfântului Ioan Botezătorul, ale proorocului Ilie etc.

Este adevărat, iubiţi credincioşi, că toate cele descrise de noi mai sus trebuie analizate în contextul problemelor concrete. Fiecare dintre noi avem, poate, relaţii încordate cu cineva, sau dacă nu încordate, cel puţin reci, stăpânite de indiferenţă etc. Fiecare situaţie este unică.

De aceea nici nu se pot da reţete universal valabile. Ce vom face? Vom analiza împreună cu duhovnicii noştri aspectele personale şi cât de încurcată ar fi situaţia, nu se poate ca, în duhul Evangheliei, să nu se găsească o cale firească de rezolvare.

Iubiţi ascultători,

Să considerăm, aşadar, pilda din Evanghelia de azi încă o mână întinsă de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Aşa cum El este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să acordăm iertare din toată inima celor care ne greşesc personal. Căci numai aşa vom putea rosti cu inimă împăcată şi curată către Tatăl ceresc: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Amin.