„De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile!” (Matei, 19, 16).

Iubiţi credincioşi,

Mitropolitul cărturar Antonie al Ardealului mărturiseşte într-una din predicile sale că atunci când era profesor la Seminarul monahal de la Mănăstirea Slatina (jud. Suceava), prin anii 1950-1953 (când încă nu se înteţise prigoana comunistă asupra mânăstirilor), a pus elevilor următoarea întrebare: „Dacă ar învia un mort şi ar spune aşa: vă dau voie să-mi puneţi o singură întrebare, una, nu două, fiindcă numai la una pot să vă dau răspuns ce întrebare ia-ţi pune?...”. A doua zi, elevii au venit cu diferite întrebări. Unii au spus că l-ar întreba despre Dumnezeu: cum este, cum conduce lumea, cum judecă, cum iartă etc. Alţii altfel de întrebări. Au fost şi unii care au propus întrebări naive, înguste, neesenţiale. Cei mai mulţi au spus, însă, că l-ar întreba: „Ce să fac? Ce mă sfătuieşti să fac pentru a vieţui liniştit aici, dar şi dincolo, în aşa fel încât să nu-mi pară rău că am trăit dar nici că am murit?”.

Iubiţi credincioşi,

Am început cuvântul cu această evocare pentru că ea conţine întrebarea esenţială din Evanghelia de astăzi, în care, aţi auzit, un tânăr bogat L-a întrebat pe Mântuitorul ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică.

Răspunsul Mântuitorului vă este foarte bine cunoscut: „De vrei să intri în viaţă (adică, dacă vrei să nu iroseşti timpul vieţii pe pământ, să te mântuieşti) păzeşte poruncile!”. Şi Mântuitorul aminteşte câteva din cele 10 porunci, date de Dumnezeu prin Moise. Cum pe acestea le păzea, tânărul voia mai mult, adică voia să fie desăvârşit.

Cu alte cuvinte, voia să facă mai mult decât îi ofereau legile Vechiului Testament. Observăm şi din acest exemplu, iubiţi credincioşi, că Legea Veche nu mai mulţumea omenirea în vremea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Se simţea nevoia de mai mult: nevoia iubirii desăvârşite, până la jertfă, a dărniciei totale etc.

De aceea, Mântuitorul vine în întâmpinarea acestei dorinţe exprimate prin tânărul bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-Mi!”.

Cum a reacţionat tânărul la această propunere, cunoaşteţi, de asemenea: a plecat întristat, căci avea multe avuţii.

Iubiţi credincioşi,

Ori de câte ori recitim acest episod retrăim regretul că tânărul, entuziast la început, n-a mers până la capăt. Că n-a renunţat la bruma de avere, trecătoare prin sinea ei şi să-L fi urmat pe Iisus, aşa cum au făcut, de pildă, Sfinţii Apostoli şi alţii care le-au luat exemplul.

Numai că şi de această dată, nu trebuie să privim lucrurile dinafară. Trebuie să vedem dacă nu cumva ne asemănăm cu tânărul din Evanghelie. Veţi zice că nu, pentru că nu avem multe avuţii ca el. Dar textul evanghelic nu trebuie înţeles numai în literă.

Într-adevăr nu avem multe bogăţii, unii fiind, poate, chiar săraci. Dar nu într-atât cât să nu avem cu ce milui cumva pe cei de aproape sau mai de departe. Între regretele cele mai des întâlnite de noi, preoţii, la spovedanie este şi acesta: „Părinte, cred că nu fac bine pe cât ar trebui. Nu sunt chiar atât de sărac să nu pot ajuta, măcar un pic, pe cei în nevoie”. Frumoasă, sinceră, smerită mărturisire!

Dar de la intenţie la faptă uneori drumul este foarte lung. Mulţi creştini, după ce ne spun cele ce au pe suflet, ne întrebă stăruitor: „Părinte, ce să fac în acest caz?”. Iată, aşadar, întrebarea „cheie”: „Ce să fac?”. Este întrebarea Evangheliei de azi.

Că aceasta este întrebarea esenţială, pe care, aţi văzut mai sus, ar trebui s-o punem unui înviat din morţi, care ştie ce este dincolo, am reţinut şi din relatarea din Faptele Apostolilor referitoare la ziua pogorârii Sfântului Duh.

Să ne amintim: după cuvântarea lui Petru, rostire apostolică înţeleaptă întărită de prezenţa harului Sfântului Duh, mulţimile, pătrunse la inimă, au întrebat: „Ce să facem?”(Fapte 2, 37). Ce a răspuns Petru: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare în numele lui Iisus Hristos”(v. 38).

Aşadar, pocăiţi-vă! Acesta este răspunsul cheie, general valabil oricăruia dintre noi. Iar în particular ne spune duhovnicul fiecăruia ce avem de făcut, de la caz la caz. În principiu, pentru o vieţuire normală, sfaturile se raportează la poruncile Bisericii (cele zece, sau decalogul, preluate din Vechiul Testament, la care se adaugă cele nouă, numite bisericeşti, care ţin de Tradiţia Bisericii).

Cine vrea mai mult decât vieţuirea obişnuită, călugăria de exemplu, va trebui să urmeze şi sfaturile evanghelice: fecioria, ascultarea necondiţionată şi sărăcia totală, sfaturi numite şi voturi monahale, pe care le respectă cei care intră în viaţa monahală, dar pe care le pot împlini şi creştinii din lume.

Iubiţi credincioşi,

Întrucât noi dorim să facem o legătură între Evanghelia de azi şi viaţa obişnuită, mirenească, adică a celor ce trăiesc în lume, nu în mânăstire, vom încerca să evocăm întâiul sfat dat de Iisus tânărului bogat: „De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile!”.

Să vedem dacă noi împlinim acest sfat. În primul rând dacă ştim cele zece porunci. Le găsim în Biblie, în Vechiul Testament, la cartea Ieşirii, cap. 20. De asemenea în cărţile de rugăciuni. Tot în cărţile de rugăciuni găsim şi cele nouă porunci.

Dacă ne-ar întreba cineva: „Părinte, eu nu ştiu cele zece porunci, aşa la rând, fără să mă încurc, iar pe cele nouă nici atât, dar încerc să vieţuiesc creştineşte. Ce ziceţi, mă pot mântui?”. Răspunsul nostru ar fi imediat: desigur!

Căci mântuirea nu stă în cunoaştere, ci în împlinire. Şi apoi, aceste legi sunt orientative, nu cuprind toate detaliile vieţii. Multe fapte le facem din conştiinţă, glasul lui Dumnezeu din om, care ne spune despre un anumit lucru dacă e bun sau nu.

Chiar şi etica romană, păgână, spunea: „quod non vetat lex, hoc vetat fieri pudor (ceea ce nu interzice legea, interzice pudoarea - Seneca, Troades)”.

O alta problemă care s-ar putea pune este dacă nu cumva poruncile ar afecta libertatea noastră. Răspunsul este sigur nu, pentru că ele nu trebuie văzute ca instrument coercitiv, ci ca pe nişte căi oferite în sprijinul vieţuirii morale.

Nu-i nimeni obligat, ci invitat, chemat, să le respecte. După cum nu-i nimeni obligat să îmbrăţişeze creştinismul şi ortodoxia. Dar dacă dorim să fim socotiţi în rândul creştinilor ortodocşi, atunci vom respecta, desigur, legile ortodoxiei, în literă şi în duh. Nu pe jumătate, nu după chef, nu după interpretări proprii, ci complet, necondiţionat, fără intermitenţe. După voia Domnului, nu după voia noastră.

În această privinţă zice Sfântul Marcu Ascetul: „Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, este un desfrânat!” (Despre legea dumnezeiască, 200 de capete; cap. 124).

Auziţi ce cuvânt greu: desfrânat! Adică, aşa cum ai săvârşi un adulter, amestecând viaţa de familie cu cea desfrânată, cinstea cu ruşinea.

Trebuie să avem grijă, apoi, că neascultarea poruncilor înseamnă, de fapt, lepădare de Hristos. Căci zice Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela care nu împlineşte poruncile lui Hristos să nu se socotească a nu se fi lepădat de El. Fiindcă orice călcare de poruncă, orice neascultare este o lepădare de Hristos”.

De aceea este atât de lăudată virtutea ascultării, a receptivităţii, nu numai în viaţa monahală, ci şi în familie şi în Biserică, marea familie, în general. Să ascultăm un mic elogiu adus acestei virtuţi: „Deci, fiilor, pentru aceasta este bună ascultarea căci pentru Domnul se face. Aţi auzit, fiilor, în parte, o puţină urmă a ispravei acesteia! O, ascultare, mântuirea tuturor credincioşilor! O, ascultare, născătoarea tuturor faptelor bune! O, ascultare aflătoarea împărăţiei! O, ascultare care deschizi cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt ei lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!” (Pateric, Avva Ruf).

Iubiţi credincioşi,

În duhul ascultării, trebuie să precizăm, totuşi, că dacă cineva nu ştie citi sau nu are ţinere de minte, dar trăieşte cinstit, nu trebuie neapărat să cunoască poruncile. Dar cum noi ştim citi, avem şi ţinere de minte, mai mult, avem Biblii şi cărţi de rugăciuni, socotim un lucru elementar să le ştim pentru a le putea împlini.

În acest scop socotim că unul dintre mesajele evangheliei de azi este să rememorăm poruncile, să cerem preoţilor explicaţii asupra unora pe care nu le înţelegem bine şi să vedem dacă le respectăm sau nu.

Întrucât cele zece porunci sunt îndeobşte cunoscute, atât ca text cât şi ca înţeles, socotim mai potrivit să rememorăm acum cele 9 porunci bisericeşti şi să stăruim asupra unora care necesită explicaţii.

Iubiţi ascultători,

De se va întâmpla sa avem impresia că unele sunt greu de împlinit, sau că puterile noastre sunt depăşite în anumite situaţii, să ne amintim de cuvântul Domnului: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”(Luca, 18, 27).

Bine ştiind, aşadar, că numai cu ajutorul Domnului putem împlini poruncile, să ne rugăm Lui să nu ne lase singuri în strădaniile noastre de mântuire. Amin.