„Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”! (Luca, 5, 10).

Vă amintiţi, iubiţi credincioşi, cui i-au fost adresat aceste cuvinte? Lui Petru şi le-am auzit în Sfânta Evanghelie rânduită astăzi. O Evanghelie de la Luca, capitolul al V-lea, care poartă ca titlu în calendar, scris cu roşu în paranteză: „Pescuirea minunată”, deci o minune făcută de Mântuitorul în faţa ucenicilor săi, la vederea căreia Petru s-a înfricoşat şi au zis: „Ieşi Doamne de la mine, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

Petru şi-a dat seama, sau cel puţin intuia, că dacă Iisus Hristos nu este chiar Dumnezeu (căci nu gândea el încă atât de sus) este Cineva deosebit, un Profet foarte mare. De aceea s-a înfricoşat. Şi atunci l-a liniştit Mântuitorul şi i-a zis: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!”.

De fapt, aceste cuvinte nu i se adresează numai lui Petru. Cu el a dialogat pentru că el luase cuvântul, ca fiind mai în vârstă decât ceilalţi apostoli, iar Iisus i-a răspuns lui, dar prin el tuturor ucenicilor. Pentru că, altfel, dacă numai lui Petru i-ar fi dat această putere şi chemare să fie pescar de oameni, să-i „tragă” pe oameni la creştinism, n-ar mai fi zis după înviere tuturor: „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile şi botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei, 28, 19).

Înaintând, însă, în înţelesul mesajului evanghelic de astăzi, spunem că nu numai apostolilor li s-a adresat această chemare, sau acest dar de a fi pescari de oameni, ci şi urmaşilor lor, episcopi, preoţi la modul special, de asemenea tuturor creştinilor, la modul general.

Deci fiecare creştin, care este botezat în numele Sfintei Treimi, are această preoţie împărătească sau generală, fiecare dintre dumneavoastră are menirea de a fi pescar de oameni în sensul evanghelic al cuvântului.

Vedeţi dumneavoastră, oamenii în general sunt destul de influenţabili, de aceea sunt atraşi într-o parte sau într-alta şi în politică şi în religie şi în viaţa socială etc. Există anumiţi inşi care au o putere de influenţă mai mare şi-i polarizează în jurul lor pe ceilalţi. Şi cheamă, îi „pescuiesc”, spre o direcţie sau alta. Uneori spre lucruri bune, frumoase, alteori spre lucruri rele, spre pierzanie.

Acum ne referim concret la această pescuire pentru creştinism, pentru învăţătura Domnului. Şi fiecare este chemat la locul lui, în casa lui, în „pătrăţica” lui, cum am spune, să aibă o influenţă pozitivă asupra celor din jur şi să-i cheme, cu mult tact, nu cu multe cuvinte, uneori poate fără cuvinte.

Căci mai presus de cuvinte, sau chiar fără cuvinte, se face chemarea prin exemplu personal. Te văd oamenii la locul de muncă, acasă, ori în altă parte, că eşti cumsecade, cinstit, corect, că-ţi respecţi cuvântul şi aşa mai departe. Nu trebuie să spui multe cuvinte. Ei se vor lipi de dumneata şi vor observa că eşti creştin bun, că eşti creştin ortodox . Şi te vor întreba, poate, într-o bună zi: „La ce biserică mergi?”. „La cutare”. „Da? Poate vin şi eu”. Şi uite aşa ajuţi un suflet să se apropie de Dumnezeu. Dar cu tact, cu mult tact. Altfel, dacă îl cicăleşti, sau îl sperii, apostrofându-l: „Nu mergi la biserică, vai! Nu te-ai spovedit niciodată, vai de mine şi de mine!”.

Şi omul, după ce că nu s-a spovedit niciodată îl şi înfricoşezi, îl îndepărtezi şi mai rău de biserică. Deci trebuie exemplu personal şi tact. Şi ca să avem tact, iubiţi credincioşi, ce trebuie să facem mai întâi şi întâi? Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne ajute să avem, totodată să privim la modelele pe care Biserica ni le înfăţişează.

Iubiţi credincioşi, încercăm, acum, să prezentăm pe scurt un model de „pescar de oameni”, un exemplu extraordinar, pe care nu putem să-l trecem cu vederea. Este vorba de Sfântul Mucenic Ierarh Antim Ivireanul. Canonizarea lui s-a făcut în Biserica noastră în anul 1992 şi este trecut în calendar pentru ziua de 27 septembrie... .

Să vedem în ce a constat exemplul lui extraordinar. Cum a ostenit el de a ajuns să fie pescar de oameni.

Ştiţi, desigur, că a fost mitropolit. Dar până să ajungă mitropolit a avut nişte vrednicii, pe care istoria noastră bisericească le-a consemnat. N-am să intru acum în amănunte biografice. Vă sunt la îndemână, nu numai în cărţile noastre bisericeşti. Chiar şi cărţile de literatură laică i-au oferit, cu generozitate, un loc de cinste.

Era originar din Iviria (Georgia) şi a fost dus de acolo la Istambul, rob la turci. Aici probabil, spun cercetătorii, ar fi învăţat el şi limba română, că între robii de acolo vor fi fost şi mulţi români. S-a dovedit un tânăr cu multe şi mari calităţi, despre care a auzit şi vrednicul de pomenire Constantin Brâncoveanu, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnitor al Ţării Româneşti.

L-a remarcat, aşadar şi l-a adus în ţară. L-a adus mai întâi ca tipograf pentru că ştia şi acest meşteşug al tipografiei. Şi a înfiinţat el tipografii la Sangov, după aceea la Bucureşti şi când va fi episcop de Râmnic, Antim va înfiinţa o tipografie şi aici, apoi iar la Bucureşti, ca mitropolit.

Dar vreau să deschid o paranteză şi să remarcăm împreună un fapt, deloc întâmplător. Domnitorul Constantin Brâncoveanu, înţelept, aşa cum mărturisesc despre el cronicile, a ştiut să-şi atragă în jurul lui nişte oameni capabili, pentru că aici este secretul reuşitei. Căci Antim nu era numai om de caracter ci şi învăţat, cunoscător a mai multe limbi străine, inclusiv a noastră, deşi el nu era român. Dar a avut dragoste pentru limba română şi nu numai că a învăţat-o pentru el însuşi, dar a ajuns să fie, ştiţi foarte bine, ctitor al limbii şi literaturii române, prin scrierile lui.

Ei bine, Constantin Brâncoveanu i-a remarcat aceste calităţi, l-a încurajat şi până la urmă, ca semn de mare apreciere l-a chemat mitropolit al Ţării Româneşti.

Iubiţi credincioşi,

Vă prezentăm acum două cărţi. Una mai veche pe care scrie: „Antim Ivireanul - Predici”,  din care îngăduiţi să citim un mic fragment spre a vedea ce respect avea el faţă de cuvânt, faţă de limba română. Cât de frumos vorbea, cât de frumos predica, dar cât de smerit era în acelaşi timp în cuvântul lui.

Când a fost ales mitropolit a ţinut o cuvântare, la instalarea lui, din anul 1708 şi la un moment dat a zis aşa: „Dar Dumnezeu nu a căutat la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-a uitat la sărăcia mea, la străinătatea mea. N-a socotit prostia şi neştiinţa mea, ci a căutat Dumnezeu la bogăţia şi noianul bunătăţii sale şi a acoperit de către oameni toate fărădelegile mele care sunt mai multe decât toţi perii capului meu şi decât nisipul mării. Şi m-a înălţat nevrednic fiind la această mare vrednicie a arhieriei şi m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător către Dumnezeu pentru sănătatea şi spăşenia (adică mântuirea, n.n.) dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă pentru cele ce ar fi spre folosul mântuirii şi să vă fiu mângâiere la scârbele robiei celei babiloneşti ale acestei lumi, precum a fost odinioară Ieremia, proorocul, norodului lui Dumnezeu”.

Şi alte asemenea cuvinte pot fi citite în Cuvântul de instalare, care este o perlă a omileticii, a predicii, în acelaşi timp a literaturii noastre române.

A doua carte pe care o am aici este mai recentă, chiar foarte recentă, tipărită în 1997 prin grija profesorului nostru de la teologie, Mihail Rădulescu, profesor de franceză şi engleză, totodată apreciat scriitor. Cartea se numeşte „Antim Ivireanul învăţător, scriitor, personaj” şi am ales două exemple de aici care mi se par minunate.

Mai întâi domnul profesor descoperă în Antim Ivireanul un extraordinar peisagist. Nimeni nu s-a gândit până acum cât de frumoase sunt descrierile lui Antim Ivireanul cu privire la peisaje, la un fenomen natural, sau la un loc din natură.

Şi vă dau un mic exemplu. Într-o predică vorbeşte Antim Ivireanul despre Naşterea Domnului şi despre condiţiile precare în care Fecioara Maria a fost nevoită să nască. Auzim mereu că Iisus S-a născut într-o peşteră, dar de fapt era un grajd. Vedem şi în picturi, sau citim în descrieri, că Maica Domnului s-a adăpostit într-o peşteră, lângă o iesle, dar se ştie că a fost un grajd în realitate.

Sigur că în picturi apar acolo boi frumoşi, mieluşei, totul străluceşte, dar nu a fost aşa. O biată tânără de 16 ani, 17 cel mult, negăsind loc de găzduire, s-a adăpostit într-un grajd şi acolo i-a venit vremea să nască, exemplu suprem de smerenie pentru Mântuitorul Iisus Hristos.

Din smerenie, n-a folosit puterea Lui dumnezeiască să găsească un sălaş comod, într-un hotel undeva, ci a vrut să dea un exemplu în timp de smerenie absolută.

Ei bine, lui Antim Ivireanul nu-i scapă acest fapt uimitor şi scrie aşa: „Iar osteneala şi greutatea călătoriei acesteia prea lesne o va putea cunoaşte cine ştie cine. De va vrea să socotească vremea şi cine ar fi fost cei care călătorea (citim din textul acela din secolul al XIIIV-lea). Că era pe la miezul iernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci. Şi fecioara tânără şi ruşinoasă care nici din casă nu era obişnuită a ieşi şi fiind aproape a naşte purcede spre o cale grea şi anevoie ca aceasta şi apropiindu-se de Vitleem doar ar găsi o casă mai cuvioasa, ca să nască fecioara aceasta într-însa, iarăşi însă iubitorul de sărăcie, Domnul, a poftit într-o aşezare smerită ca să se nască”.

Mai departe profesorul Mihail Rădulescu atrage atenţia că Antim Ivireanul nu era prea la curent cu clima de la locurile sfinte de acolo, că nu este ger aşa de mare acolo, dar Antim şi-a imaginat şi a descris peisagistic evenimentul şi locul de atunci.

Iubiţi credincioşi,

Înainte de a încheia, socotim oportun să mai deschidem puţin această cărticică, care mi s-a părut inedită prin inteligenţa şi dragostea cu care a fost ea alcătuită. Are un capitol intitulat în felul următor: „Cugetări comentate din opera lui Antim Ivireanul”. Ceva ce nu s-a mai publicat. Deci maxime şi cugetări.

Şi pleacă în acest demers de la o zicere a lui Lucian Blaga care sună aşa: „Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă care priveşte lumea ca spectator”.

Am să mai citesc o dată ca să puteţi să reţineţi: „Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă care priveşte lumea ca spectator”. Adică, a ieşit proverbul atunci când omul a păţit ceva.

Câte proverbe n-au românii! Şi atât de înţelepte! Deci nu priveşti de undeva, stând deoparte şi începi să scrii proverbe. Nu. Ci, din interiorul bucuriei sau al necazului, al păţaniei. Antim Ivireanul aşa a scris cugetările sale. Am ales câteva. Sigur, aici sunt comentate. Noi nu prezentăm detaliat comentariul.

Zice Antim Ivireanul aşa: „Binele nu iaste bine dacă nu se face bine”. Mai departe: „Nu socotesc cu altul nimic ca să-i poată vâna omul pe oameni (apropo de pescari de oameni) fără numai cu învăţătura şi cu cuvântul”. Iar în alt loc, despre înţelegere: „Ce ascultaţi să auziţi”. Este diferenţă între ascultare şi auzire, de aceea se spune că, uneori, cuvintele intră pe o ureche şi ies pe cealaltă. Deci în sens de înţelegere. Ce ascultaţi să înţelegeţi şi după aceea să urmaţi.

Aşa şi noi în sfânta biserică, învăţăm multe, auzim multe, ascultăm multe, dar ce ascultăm să auzim, adică să intre bine în fiinţa noastră.

Şi încă unul. Despre rău: „Răul a se face este lesne, iar a se desface este anevoie”. Cât de uşor este sa faci rău şi cât de greu este să-l repari!

Am ales aceste fragmente iubiţi credincioşi, ca să aducem un modest de omagiu celui care a fost cărturar, tipograf, preot, episcop, mai apoi mitropolit şi nu trebuie să încheiem până nu spunem, poate nu ştie toată lumea că, deşi a avut o asemenea vrednicie, înfiinţând atâtea tipografii în care a tipărit peste 60 de cărţi, între care foarte multe în limba română.

Auziţi? Un străin, vine, ne face tipografie şi tipăreşte foarte multe cărţi. Ei bine după aceste vrednicii, în loc să se bucure de recunoştinţă, a fost victima unor intrigi. Căci intrigile au fost de când lumea şi vor fi cât va fi lumea.

Cineva din anturajul domnitorului, i-a făcut lui Constantin Brâncoveanu pâră pentru mitropolit. Săracul, cu nişte acuzaţii că nu ne vine să credem când le citim, nici nu le pomenim, pentru că nu era vinovat. Istoria a dovedit, cercetările au dovedit. Dar el, săracul, n-a avut altă cale decât să scrie.

A scris: „Măria Ta oricând mă retrag din scaun, dar e bine să ştii adevărul”. Şi i-a scris adevărul. Şi Brâncoveanu nu l-a demis. Nu l-a demis pentru că a fost înţelept. Mai apoi a fost sacrificat Brâncoveanu la 1714, ştiţi foarte bine cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache. Şi cu ceilalţi.

A rămas mitropolitul singur în bătaia sorţii. La tron a fost pus alt domnitor, Nicolae Mavrocordat, omul turcilor dintr-un început. Şi cum Antim Ivireanul privea spre răsărit, pe atunci cu nădejde, spre ruşi, ca la nişte fraţi întru ortodoxie, răuvoitorii i-au făcut pâră la Înalta dar păgâneasca Poartă. Sigur, fără să se amestece prea mult în politică, ci ca un păstor care era, ca mitropolit şi-a spus cuvântul şi a zis: „Noi încercăm să ne unim cu creştinii, cu ruşii, nu cu păgânii”.

Ei bine, turcii erau la putere şi Mavrocordat a cerut la Istambul patriarhului să-l caterisească pe Antim Ivireanul şi auziţi, de la Constantinopol în mare grabă au trimis scrisoare de caterisire. Pentru cine? Pentru cel mai vrednic ierarh de atunci al ortodoxiei. Şi numaidecât Mavrocordat a dat poruncă să fie legat Antim şi dus şi închis la Mânăstirea Sinai - Sfânta Ecaterina.

Dar Mavrocordat dăduse poruncă slujitorilor să-l ucidă pe drum. Şi undeva în drum spre Adrianopol, în a doua parte a lunii septembrie 1716, a fost martirizat prin tăierea capului, Antim Ivireanul, ctitor de limbă şi cultură românească.

El nu rămâne în conştiinţa noastră numai ca un mare cărturar, ca un mare ierarh, ci şi ca un sfânt. Este un sfânt în ceruri despre care suntem convinşi că n-a uitat neamul românesc şi se roagă împreună cu ceilalţi sfinţi ai noştri.

De aceea încheiem, cu toată recunoştinţa faţă de minunatul pescar de oameni şi zicem: „Sfinte Mucenice Antim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”. Amin!

(cuvânt rostit în anul 1998, când pomenirea Sfântului Mucenic Antim a coincis cu ziua acestei duminici)