Cuvântul inspirat al Sfintei Evanghelii are menirea să ne călăuzească paşii pe drumul anevoios către ţinta spre care tindem toţi credincioşii Bisericii: mântuirea sufletelor. Ne arată bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, sădeşte şi aprinde în sufletele noastre iubirea faţă de Tatăl ceresc; îmbunătăţeşte sufletul şi îl apropie de Dumnezeu.

În acest sens trebuie înţeleasă şi Evanghelia zilei, care istoriseşte despre mai marele vameşilor, cu numele Zaheu. Eab arată dorinţa fierbinte a acestuia de a vedea, cu orice preţ, pe Domnul care trecea prin Ierihon şi ne descrie modul cum a înlăturat el piedicile ce se puneau în calea dorinţei sale.

Pe drumul către Ierusalim, „Iisus a intrat prin Ierihon şi trecea prin cetate” (Luca, 19,1). Ierihonul era pe vremea aceea un oraş bogat, aşezat la câţiva kilometri de râul Iordanului, înconjurat de verdeaţă, plin de flori şi în belşug de frumuseţe.

Zaheu, care era mai marele vameşilor, era urât şi dispreţuit de cei din neamul său, deoarece încasa mai multe impozite decât prevedea legea. Aşadar, bogat, lacom, necinstit, trădător de neam, acesta era portretul moral al lui Zaheu.

Ce se petrecea în sufletul lui Zaheu? Anevoie de spus. Totuşi, se pare că acel judecător, care este conştiinţa, nu-l lăsa în pace. Era tulburat, neliniştit, nemulţumit. Simţea un gol în inimă, o remuşcare, un dezgust, ca acela pe care îl aduce deşertăciunea acestei lumi. Toate acestea îl fac să se întrebe: „Oare să fie cu putinţă o mântuire pentru noi, cei păcătoşi? Pentru mine, care am atâtea păcate pe conştiinţă, să fie cu putinţă mântuirea?”. Şi la ideea aceasta, că ar fi cu putinţă şi pentru el mântuirea, în sufletul lui Zaheu se petrecea acea mare dorinţă de a-l vedea pe Iisus.

Când Zaheu aude de vindecarea orbului, dorinţa de a-L vedea creşte tot mai mult, ca un incendiu nestăvilit care-i cuprinde sufletul. El nu mai este acum stăpân pe sine. „Dar nu putea din pricina poporului, căci era mic de statură”. Zaheu dorea. Dar în calea voinţei lui se puneau piedici.

În afara păcătoşeniei lui era şi statura lui joasă, care îl împiedica. Cu toate acestea, Zaheu dorea să vadă pe Iisus. Mai departe, Evanghelia ne spune că Zaheu a alergat înainte şi s-a suit într-un dud să-L vadă, „pentru că pe drumul acela avea să treacă”. Inspiraţia i-a venit de la Dumnezeu.

Fericit este acel care ştie să prindă şi să folosească la vreme asemenea gânduri trimise de Dumnezeu! Dacă Zaheu ar fi întârziat numai o clipă, ar fi pierdut pentru totdeauna prilejul de a se întâlni cu Iisus.

Să ne închipuim tabloul. Lumea trecea în convoi pe uliţă, Iisus este înconjurat de toată această lume şi alături de El, orbul cel vindecat strigă: „Slăvit să fie Dumnezeu, care lucrează atât de minunat, prin trimisul Său”. Lumea care stă în apropiere de Zaheu se uită la el şi râde, luându-L în batjocură.

Dar Zaheu nu vede nimic, nu aude nimic din toate acestea. Fiinţa lui este adâncită cu totul în fiinţa lui Iisus. Mântuitorul Hristos, care cunoaşte gândurile şi inimile oamenilor, ştia de ce s-a urcat Zaheu în dud, ştia că mai marele vameşilor avea remuşcări pentru faptele sale, că era hotărât să se schimbe, gata de orice sacrificiu pentru aceasta.

Evanghelia ne spune că Iisus, când a ajuns la locul acela „şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: Zahee, grăbeşte de te pogoară, căci astăzi în casa ta mi se cade să fiu. Zaheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie”.

Cine ar putea spune bucuria care cuprinde inima vemeşului? Iisus, pe care atâţia doresc să-L vadă, se apropie cu dragoste de el, intră în casa lui! Ce răsplată poate fi asemenea aceleia de a avea cinstea să intre în casa ta Dumnezeu? Sufletul omenesc întotdeauna, fie că se găseşte pe înălţimi spirituale, fie în întunericul păcatului, l-a dorit pe Dumnezeu.

Lângă Hristos, Zaheu înţelege toată ticăloşia vieţii sale de până atunci, vede orfanii şi văduvele pe care le-a năpăstuit, vede avuţia strânsă prin biruri nedrepte de la cei sărmani, simte lacrimile celor pe care i-a jefuit cum îi picură pe inimă.

O nouă lume sufletească începe să apară. Până acum, Zaheu era în întuneric. Era un om plin de păcate murdare. Acesta era Zaheu cel vechi. Şi iată acum că într-o clipă, un alt Zaheu răsare înaintea ochilor. Un alt om, un om născut din Dumnezeu, un om creat din Dumnezeu izbucneşte acum biruitor din Zaheul cel vechi.

Cine a săvârşit această minune? Şi cu ce mijloace? Iisus Fiul lui Dumnezeu, prin cuvântul său! Este o minune a renaşterii, care trebuie să se împlinească şi cu noi. Fapta îi urmează. Plin de căinţă, făgăduieşte să întoarcă împătrit celor pe care-i năpăstuise, iar din avuţia sa, jumătate s-o împartă săracilor.

Iată înălţimea până la care se poate ridica sufletul omenesc după ce s-a ridicat din prăpastia în care l-a aruncat păcatul şi l-a cunoscut pe Dumnezeu. Zaheu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi l-a primit în inima lui, l-a aşezat în sufletul său.

De aici începe o viaţă nouă, o viaţă plină de lumină, viaţă curată pentru el. Aici este piatra de hotar pentru noua lui viaţă. Şi a zis către el Iisus: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 19). Iată cea mai fericită casă din tot Ierihonul! Când tânărul bogat se depărtase de Iisus, ucenicii s-au mirat de cuvintele Mântuitorului: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu”.

Şi au zis unii către alţii: „Şi cine poate să se mântuiască?”. Acum aveau o dovadă a spuselor Mântuitorului: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 24-27).

Cuvântul lui Hristos va răsuna în veci înlăuntrul inimilor tuturor păcătoşilor care cred şi se întorc la Dumnezeu. „Astăzi s-a făcut mântuirea unei inimi! Un nou om s-a născut din Dumnezeu!”.

Iisus sfinţeşte inimile care se apropie de El. Să nu uităm că mulţimea văzând că Domnul a intrat în casa vameşului murmura, zicând „că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19, 10). Mântuitorul le-a arătat că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 10, 10).

Fiul omului a intrat în casa lui Zaheu cu gândul de a-l mântui. Şi aceasta pentru că Zaheu a avut, mai mult decât toţi cei ce-L înconjurau pe Mântuitorul, dorinţa să-L vadă.

Mulţimea îl considera pe Zaheu păcătos, şi a fost până aici aşa, dar ei nu ştiau ce s-a petrecut în sufletul lui. Acest lucru îl ştia doar Mântuitorul. A intrat în casa lui Zaheu ca să desăvârşească acea schimbare spre bine a acestuia.

În felul acesta, iubirea şi preţuirea au deschis izvoarele abundente ale căinţei, pe care dispreţul le-ar fi ţinut închise pentru totdeauna. Şi câtă bucurie s-a făcut în sufletul lui Zaheu! Într-o Cazanie a Bisericii se spune că Zaheu, „de bucurie uitase toată frumuseţea, slava şi binele lumii - ca şi Petru în muntele Taborului - şi toată avuţia, aurul şi argintul le avea ca nişte tină, numai să dobândească pe Hristos”.

„Cel lumesc şi trupesc sufletesc s-a făcut. Casa cea de lăcomie şi de camătă s-a făcut casa lui Dumnezeu”. Aceasta ne face să înţelegem atitudinea lui Iisus faţă de păcătoşi. Prin aceasta înţelegem că n-a venit pentru păcătoşi pentru că erau păcătoşi, n-a venit să aprobe păcatul, n-a venit să le dea voie să rămână păcătoşi în continuare. A venit pentru păcătoşi să-i îndrepte. Şi numai acei păcătoşi s-au bucurat de atenţia lui, care s-au îndreptat, au părăsit păcatul.

Acest lucru este clar în învăţătura noastră ortodoxă. Zaheu s-a îndreptat în faţa lui Dumnezeu prin mărturisirea personală a fărădelegilor pe care le făcuse şi prin hotărârea de a se îndrepta şi de a îndrepta şi nedreptăţile pe care le făcuse altora.

Zaheu rămâne modelul biblic al convertirii, pe care Iisus ni-l oferă de urmat. Din omul păcătos, din Zaheu vameşul, cel vechi, izbucneşte biruitor un om nou. Pentru aceasta este pentru noi un tip caracteristic, un model.

În el vedem concentrate conştiinţa păcătoşeniei, conştiinţa nevredniciei sale şi o dată cu aceasta, sfiala de a sta în apropierea Mântuitorului, dorinţa fierbinte de a-L cunoaşte pe Iisus Hristos; profundul regret pentru faptele sale cele rele, pentru care nu a adus nici o motivare.

Constatăm nemărginita mulţumire şi profunda fericire de a se afla în preajma lui Iisus Hristos, în casa sa şi desăvârşirea schimbării, prin aceea că şi-a impus şi a împlinit cu deplină bucurie canonul de a da jumătate din avuţia sa săracilor.

Să recunoaştem sincer că fiecare din noi am fost sau suntem în situaţia lui Zaheu, înainte de venirea lui Iisus în Ierihon; fiecare din noi e, în felul său, un Zaheu. Poate nu exact ca dânsul, poate nu în aceeaşi măsură, poate nu cu aceleaşi păcate şi greşeli, dar fiecare din noi are pe cineva care l-a nedreptăţit; l-a nedreptăţit prin cuvânt, prin ocară, prin vorbire de rău, prin aceea că nu i-a recunoscut meritele, l-a invidiat, i-a luat drepturile cuvenite sau nu i-a dat ceea ce i se cuvenea; a luat locul cuiva sau şi-a însuşit munca altuia.

În acelaşi timp, se cuvine ca fiecare din noi, conştient de neajunsurile sale şi deci de păcătoşenia sa, să dorească, să tindă a fi un Zaheu îndreptat, îmbogăţindu-şi sufletul cu virtuţile pe care le-a avut Zaheu.

Pentru aceasta trebuie să aibă râvna lui Zaheu de a vedea pe Iisus, să cunoască de aproape învăţăturile Sale şi faptele Sale şi să-şi potrivească viaţa acestor legi morale, să se îndrepte. În fiecare din noi există o candelă care aşteaptă să fie aprinsă să ne lumineze încăperea minţii, ca să vedem în lumină tot răul pe care l-am făcut şi pe care îl ţinem în întuneric.

Să mergem şi noi în întâmpinarea lui Iisus, să-L vedem, nu numai în Ierusalim şi nu numai o singură dată, ca Zaheu, ci să-L întâlnim ori de câte ori dorim în Sf. Biserică şi să-L ascultăm vorbind în Sfânta Evanghelie.

Pentru că Iisus Hristos este pururea prezent în Biserica Sa Sfântă şi El ne cheamă necontenit la El prin slujitorii Săi.

Iubind pe Dumnezeu, trebuie să căutăm să ne întâlnim cu El în bisericile noastre, la sfintele slujbe şi în special la Sfânta Liturghie.

Trebuie să iubim cuvântul veşnic şi nesecat în adâncimea lui, lăsat de El pentru învăţătura şi mântuirea noastră.

Căinţa de păcate şi dorinţa de mântuire a creştinismului trebuie să fie însuşirea de căpetenie a sufletului credincios în toate zilele vieţii sale. Biserica este pentru sufletul credincios „casa părintească” sub al cărei acoperământ găseşte căldură, linişte, ajutor şi încredere în Tatăl ceresc.

Printr-o hotărâre puternică, izvorâtă din dragoste pentru cel ce a murit pe cruce, pentru tine, tu trebuie să-L primeşti pe Domnul în inima ta şi să devii un om nou. Să alergăm cu sinceritatea credinţei şi cu lucrarea faptei bune să-L cunoaştem, să stăruim până la El, ca Zaheu.

Smochinul lui Zaheu nu mai este, poate, în Ierihon, dar drumul trasat de el şi chipul Mântuitorului să trăiască viu în faptele şi dorinţele noastre.

Să-L chemăm şi noi pe Mântuitorul Iisus Hristos în casa noastră, în sufletele noastre. Să-L căutăm ca Zaheu. Să ne înălţăm cu credinţa noastră către Dumnezeu. Şi atunci vor răsuna în conştiinţa noastră cuvintele rostite de Domnul Iisus Hristos în casa lui Zaheu Vameşul din Ierihon: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam”. Amin.