Între sărbătorile împărătești închinate Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătoarea Schimbarea la Faţă ocupă un loc central, prin evenimentul dumnezeiesc ce-l prăznuiește.

În primul rând, evenimentul Schimbării la Faţă sau al Transfigurării Domnului, cum obișnuim să mai zicem, scoate în evidenţă dumnezeirea persoanei Sale, temei al credinţei noastre prin faptul că în acest eveniment Iisus Hristos Se arată îmbrăcat în slava dumnezeiască, în comuniune de natură și slavă cu Dumnezeu, chiar dacă era coborât la nivelul omului prin luarea naturii omenești.

În alt sens, scopul acestei luminate sărbători ne este indicat în Condacul sărbătorii, unde se spune: „În munte Te-ai schimbat la Faţă și pe cât au cunoscut învăţăceii Tăi mărirea Ta Hristoase Dumnezeule, au văzut că dacă Te vor crede răstignit, să cunoască patima Ta cea de bună voie și lumii să binevestească că Tu ești cu adevărat raza Tatălui”.

În această zi plină de negrăită lumină divină, Sfânta Biserică ne oferă fericitul prilej pentru întărirea credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului și pentru conformarea vieţii noastre cu imperativul moral al Evangheliei creștine.

Dată fiind importanţa acestei sărbători împărătești, se cuvine să facem un scurt popas duhovnicesc, pentru a scoate din ea învăţături folositoare sufletului însetat de adevăr și desăvârșire.

Apostolul Petru mărturisise în numele tuturor apostolilor credinţa în îndumnezeirea Mântuitorului, mărturisire care nu era un rezultat al puterilor sale sufletești, ci era un rezultat al unei iluminări harice; era o descoperire pe care Dumnezeu Tatăl o face de sus, pentru ca prin graiul unui simplu pescar să se rostească adevăruri categorice, ce nu puteau suferi contrazicere.

Apostolii Domnului, oameni simpli, aleși de Iisus din pătura de jos a poporului iudeu, erau și ei crescuţi în aceeași atmosferă a așteptării unui Mesia naţional, a unui mare și puternic împărat, a unui conducător politic, ca să ridice steagul dezrobirii naţionale și să scuture astfel apăsătorul jug al romanilor.

Pentru a le spulbera aceste zadarnice așteptări ale unei dezrobiri politice și pentru a le alunga pentru totdeauna visul de dominare și de întemeiere a unui imperiu mozaic, Mântuitorul, de câte ori se ivește o ocazie binevenită - prin dovezi hotărâtoare - a căutat să le arate că împărăţia Lui este o împărăţie spirituală, o împărăţie a dragostei, a milei, a dreptăţii, a adevărului, a celor năpăstuiţi; iar nu o împărăţie lumească, în care El va domni ca un rege, care să realizeze integral și definitiv, idealul poporului iudeu. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a spus de multe ori Iisus, iar când mama fiilor lui Zevedei i-a cerut să-i acorde favorul ca cei doi fii ai ei, Iacob și Ioan să stea unul de-a dreapta, iar altul de-a stânga în împărăţia Lui, le răspunde: „Nu știţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Mă botez să vă botezaţi?”. Zis-au Lui: „Putem”. Şi a zis lor: „Paharul meu cu adevărat îl veţi bea și cu botezul cu care Eu mă botez, vă veţi boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea și de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit de Tatăl Meu” (Matei 20, 22-23).

Se vede în mod foarte limpede din aceste citate, cât de mult erau preocupaţi însuși apostolii de ideea unei împărăţii lumești. Iisus însă, prin cuvinte categorice, le spulbera pentru totdeauna orice așteptare în care s-ar întrevedea o împărăţie lumească.

Pentru a le alunga îndoiala din suflet și pentru a le da tuturor o dovadă hotărâtoare despre dumnezeirea Lui și pentru a-i convinge că El este adevăratul Mesia, cel prezis de prooroci, prin care avea să realizeze mântuirea neamului omenesc, ia cu Sine pe cei mai credincioși și devotaţi dintre Apostolii Săi, pe Petru, Ioan și Iacob. Aceștia au fost prezenţi și la alte momente însemnate din viaţa Domnului, în care El și-a arătat puterea Sa divină; astfel la învierea fiicei lui Iair și la rugăciune din grădina Ghetsimani, când Mântuitorul își petrecea cele mai grele clipe pământești.

Îi ia pe acești trei pentru că în sufletele lor s-a întărit tot mai mult convingerea în dumnezeirea Sa. Ducându-se cu ei afară din cetatea Ierusalimului, pe un munte înalt, munte pe care tradiţia bisericească îl identifică cu muntele Taborului, de unde se deschidea o priveliște minunată, în mijlocul naturii tainice, departe de zgomotul lumii și răutatea oamenilor, sus pe munte, mai aproape de zările infinite ale cerului, Mântuitorul le va arăta Apostolilor Săi că, într-adevăr, El este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt.

O tăcere sfântă, netulburată de nici un zgomot pământesc, unde se auzeau doar tainice fâlfâiri de aripi îngerești, o fermecare nespusă cuprinsese tot locul. Iisus, știind momentele dumnezeiești prin care avea să treacă, a început să se roage, ca în toate împrejurările în care El cerea ca Tatăl să-și arate cu toată strălucirea, puterea Sa dumnezeiască.

Şi pe când se ruga „S-a schimbat la Faţă, înaintea lor și a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2).

În aceste sublime momente unice prin însemnătatea lor covârșitoare, când Iisus comunică prin rugăciune cu Dumnezeu Tatăl, trupul Său se transfigurează, scăldându-Se în lumina inefabilă a dumnezeirii, lumină ce-I străbate trupul învăluindu-L în mărirea divină și făcându-L în această ipostază vizibil, părtaș măririi celei neapuse.

În această transfigurare plină de har și mărire cerească, se dezvăluie ochilor Sfinţilor Apostoli dumnezeirea cea fără de materie a Tatălui și a Duhului, strălucind în Fiul Unul născut.

Sfinţii Părinţi ne spun că în această lumină Taborică ce L-a învăluit pe Domnul, s-a revelat însăși Dumnezeirea: „Lumină este Dumnezeirea arătată pe munte ucenicilor” zice Sfântul Grigorie Teologul.

La fel și Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Domnul S-a arătat mai strălucitor ca soarele, Dumnezeirea arătându-și razele ei”. Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Dumnezeu e Lumină neapropiată. De aceea, au căzut și apostolii pe feţe, neputând privi slava luminii Fiului, pentru că e lumină neapropiată. Lumină e și Duhul, căci s-a zis: „Care a luminat inimile noastre prin Duhul”.

Sfântul Ioan Damaschin zice în această privinţă următoarele: „Se schimbă Hristos la Faţă, nu însușindu-Şi ceva ce n-avea, nici transfigurându-Se în ceva ce nu era, ci arătându-Se cum era ucenicilor Săi, deschizându-le acelora ochii și făcând din orbi văzători, căci El este Lumina cea adevărată, Frumuseţea slavei”.

Când Domnul era plin de strălucire, Apostolii se trezesc, rămânând extaziaţi de priveliștea acestui înălţător tablou. Extazul care „e un dar extraordinar al lui Dumnezeu, o răpire de sine, o ridicare bruscă peste marginile făpturii și o cufundare în tainele sublime ale dumnezeirii”, cum spune Dionisie Areopagitul, îi răpește sufletește pe Sfinţii Apostoli, făcându-i să-și uite de ei însăși.

În această stare de extaz, spune tot același Dionisie, „Strălucirea divină se descoperă atât de vie încât eclipsează conștiinţa de lume și conștiinţa de noi înșine”.

În această prea fericită stare de beatitudine, sufletele Sfinţilor Apostoli vibrau sub jarul puterii harice, cu o înaltă tensiune spirituală. Erau cuprinși cei trei apostoli de o inexprimabilă bucurie sufletească.

Dumnezeirea în toată măreţia ei neapusă se revela prin sacrul act al Schimbării Lui la Faţă. „Atotputernicul, nemărginitul, Dumnezeirea însăși, se face vizibilă prin această lumină Taborică, lumină pe care o vor vedea sfinţii și în viaţa viitoare, lumina aceea care ţine fiinţial, natural de Dumnezeu”.

Apariţia acestei lumini divine îi ridică pe Sfinţii Apostoli pe culmi de nebănuită spiritualitate. Şi pe când se mirau mai mult de strălucirea Domnului, „iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise și Ilie” (Luca 9, 30).

Faptul apariţiei lui Moise, acela prin care s-a dat Legea Vechiului Testament și a lui Ilie, reprezentantul preoţilor, i-a umplut pe Sfântul Apostoli de uimire și pentru a nu pierde curând această unică apariţie, Apostolul Petru, bănuind, poate că nu vor avea mult timp fericirea de a trăi această neașteptată reveleţie, îi spune Domnului: „Învăţătorule, bine este nouă să fim aici și să facem trei colibe: Ţie una, lui Moise una și lui Ilie una” (Marcu 9, 5).

Dar această dorinţă nu se putea împlini acum și pe când Petru își exprima această dorinţă, „S-a făcut nor și i-a umbrit și s-au spăimântat, când au intrat în nor” (Luca 9, 34), căzând cu feţele la pământ și plini de groază, de apariţia neașteptată a norului care-i învăluise; deodată aud o voce care le spunea: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, de Acesta să ascultaţi” (Matei 17, 5).

Neîndrăznind să-și ridice feţele de la pământ, Apostolii ascultau mărturisirea lui Dumnezeu Tatăl, care le spunea că Acela pe care L-au văzut pe munte, în toată strălucirea, este Fiul Său cel iubit, de care trebuiau să asculte.

Schimbarea la Faţă a Domnului era un prilej fericit pentru întărirea credinţei Sfântul Apostoli în Dumnezeirea Lui, pentru ca atunci când Îl vor vedea chinuit, batjocorit și răstignit, să nu-și piardă credinţa în El și să cunoască sensul mântuitor al patimei celei de bunăvoie.

Privind pe culmile Taborului, unde Dumnezeirea se arată ochilor Sfinţilor Apostoli, sufletele noastre au un imbold la reînviere, la înnoire duhovnicească, la regenerare morală, la schimbarea calitativă a vieţii noastre, a modului nostru de a fi, de a vedea lucrurile, de a lucra în lume.

Omul reflectă slava lui Dumnezeu, dar idealul este să o reflecte din ce în ce mai mult, cât mai curat și mai strălucitor, la modul cel mai înalt.

În acest sens, Sfântul Părinţi zic despre om, dând astfel cea mai frumoasă definiţie fiinţei umane: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, cu toate că port rănile păcatului”. Deci omul este oglindă, chip al slavei lui Dumnezeu.

Păcatul întunecă această oglindă și face ca reflectarea să fie palidă, umbrită, întunecată. Prin credinţă și fapte bune omul se transformă, se transfigurează spre o nouă viaţă în care oglinda sufletului este curăţită, lăsând astfel reflectarea slavei lui Dumnezeu.

În acest fel, omul este o fiinţă de laudă și preamărire a slavei celei negrăite a lui Dumnezeu, deci este participant la slava dumnezeiască, lucru deosebit de important. Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos este importantă pentru viaţa noastră creștină și pentru faptul că ea anticipează și prefigurează un eveniment de pe urmă, la care oamenii vor participa în mod direct.

Acest eveniment eshatologic constă în propria noastră transfigurare fizică înainte de înfăţișarea la judecată, așa cum ne descoperă Sfântul Apostol Pavel: „Într-o clipă toţi se vor schimba” (II Corinteni 5, 51-52).

Schimbarea la Faţă fiind un praznic luminos, noi cei de azi, împreună cu creștinii, fraţii noștri din toate timpurile, ne împărtășim de bucuria și lumina ce vine dintr-însul, prin înţelegerea sensurilor, implicaţiilor și importanţei lui în viaţa noastră.

Este un praznic al luminii pentru că evenimentul însuși s-a produs într-o lumină, așa cum Sfântul Apostoli nu mai văzuseră niciodată. Este sărbătoare a luminii pentru că se leagă de Învierea Domnului și se raportează la mântuirea noastră, la reflectarea de către om a slavei lui Dumnezeu.

Actualitatea actului Transfigurării se face prin deschiderea noastră și apropierea de lumina lui Hristos, în Biserică, prin rămânerea în dragostea și comuniunea lui Hristos, Lumina lumii care luminează tuturor prin luminarea noastră care vine de la Duhul Sfânt prin trăirea credinţei în Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În Biserica lui Hristos avem toate posibilităţile și mijloacele de a deveni „fii ai luminii” întrucât tocmai aceasta realizăm prin participarea la Sfântul Taine și ierurgii, la toate sfintele slujbe în general și în special la Sfântul Liturghie, prin care ni se mijlocește o viaţă nouă, o convertire, o schimbare a fiinţei noastre interioare, care va face un nou mod de înţelegere a vieţii și de aici și un nou fel de a fi, de a lucra, de a ne comporta faţă de noi înșine, de semeni și de Dumnezeu.

Praznicul de azi, Schimbarea la Faţă a Domnului nostru, sărbătoarea luminii, ne amintește încă o dată de cuvântul de îndemn al Mântuitorului, simplu dar hotărâtor pentru mântuirea noastră: „Cât timp aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36). Amin.