„Toată firea omenească au covîrşit-o cei trei cu darurile lor cele multe şi mari . . .” (Icosul zilei)

Creatorul a făcut pe om din pămînt, dar în partea spirituală i-a plantat toate predispoziţiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu" (Facere I, 27). Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca fii ai harului şi adevărului. La început lumea nu a putut înţelege pe Mîntuitorul (Ioan I, 1—8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învăţător — au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19-20). Unii de alte convingeri reli­gioase şi filozofice au acceptat pe Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înţelept al Orientului. Alţii, înclinaţi spre speculaţie si adepţi ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondenţă Revelaţia sau să caute identităţi în învăţătura Evangheliei. Aşa se prezenta lumea creştină şi necreştină în secolul al IV-lea cînd au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credinţe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Fiecare dintre aceşti trei sfinţi ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la naştere şi la trecerea către Domnul, iar la 30 ianuarie — Praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi a fost fixat în secolul al Xl-lea pentru a răspunde evlaviei şi deosebitei cinstiri ce li se aducea din partea tuturor credincioşilor.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la 330 în oraşul Cezareea Capadociei dintr-o familie cultă şi numeroasă (10 fraţi). Tatăl său era retor în oraş. Mama sa se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plă­mădit într-o arzătoare credinţă. Părinţii săi erau printre cei mai bogaţi ai locului.

După o educaţie serioasă în familie, copilul Vasile termină şcoala în cetatea Cezareea apoi urmează la Constantinopol şi îşi desăvîrşeşte studiile retorice şi filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică şi sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student sârguincios înclinat spre oratorie, dar şi spre ştiin­ţele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept şi pe cele de matematici, astronomie şi medicinei.

Iată-l pe tînărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători şi permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura şi artele.

Primise botezul, dar timpul chemării la apostolat nu sosise. Pe altă cale, nobila sa mamă şi mai ales sora lui Macrina căutau să-l convingă, cu viaţa lor sfântă în Hristos, ca să pună toată capacitatea lui intelectuală şi morală în nesfîrşita dragoste a creştinismului. Era la răscruce. Epoca sclavagistă ajunsese apogeu, iar tânărul profesor părăseşte catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiţi; dragostea sa pentru Domnul Iisus creşte mereu prin faptele milei creştine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria cu monumentele lor şi Palestina cu mormîntul lui Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu feţe supte de asceză, dar bogaţi în trăire spirituală, oameni modeşti, dar care impresionează prin viaţa lor şi conving prin trăirea şi pregătirea lor.

Golul din suflet se completează. Se hotărăşte să introducă în locul de naştere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot şi episcop (370). Începe o vie activitate îm­potriva ereziilor (Eunomiu - Arie), apărând învăţătura creştină. În acest scop alcătuieşte Liturghia (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populaţia oraşului. Din veniturile sale construieşte spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el săruta rănile bolnavilor pentru a le menţine moralul. Construieşte case pentru reedu­carea fetelor, azile pentru bătrâni, eliberează sclavii. Figura sa impună­toare, prestanţa sa ştiinţifică, autoritatea sa morală şi mai ales energia sa i-au adus faima, fiind numit, încă din viaţă, cel Mare. Purta corespondenţă şi ajuta pe toţi studenţii şi elevii silitori, ţinea legătura cu foştii săi pro­fesori şi educatori, purtându-le preţioasă recunoştinţă.

Trimite în misiune la strămoşii noştri încercaţi dascăli creştini, iubind pe sciţi şi goţi, considerîndu-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364—378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar şi-a dat seama că personali­tatea sa întruneşte toate cerinţele unei mari figuri istorice.

A fost prieten cu Teotim de Tomis şi rudă cu Iuliu Soranus mai marele cetăţii Tomis. Este purtătorul de grijă al Sf. Sava de la Buzău (+ 372).

Munca permanentă a Sfântului în toate ramurile de activitate, „noap­tea scria şi citea, ziua propovăduia şi trăia Sfânta Evanghelie”, a început a epuiza forţele fizice părăsind lumea aceasta de tînăr. Avea numai 49 de ani, încununaţi de cinste, demnitate şi slavă nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trăit, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Hristos şi semenul Lui, omul, închid ochii în linişte şi pace, numai Tu ştii, Doamne, unde mergesufletul meu.”

 La mormânt a fost condus de toţi aceia cărora le-a făcut bine şi i-a învăţat adevărata credinţă, dar era însoţit şi de mozaici şi de filozofi vechi, oameni de ştiinţă şi de artă ai timpului. Lângă trupul său neînsufleţit stătea îndoliat şi cu lacrimi scânteietoare cel mai devotat prieten al său, Sfântul Grigorie de Nazianz, care îi ţine o cuvîntare de adio impresionantă. De atunci şi pînă astăzi, adevăraţii creştini îl cins­tesc în rugăciune şi prin viaţa lor.

Sfântul Grigore de Nazianz, al doilea sărbătorit de astăzi, se naşte la 330. În familie are o copilărie fericită şi o educaţie superioară mai ales din partea mamei, Nona. După ce învaţă cu părinţii şi apoi la şcoală, merge spre desăvîrşirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană şi ascuţită, dar şi un fin talent poetic. Urmează şcoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexan­dria Egiptului şi Atena „cea de aur", cum o numeşte el, unde are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Rămîne încântat de comorile de cul­tură ale lumii, vizintându-Ie şi comparându-le riguros.

Revine în familie. Îşi dă seama că învăţătura creştină nu-i o specu­laţie a minţii omului, ci este viaţa însăşi la gradul cel mai înalt, aşa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind şi învăţătura creştină şi convingându-se, primeşte bote­zul. Este hirotonit diacon, preot şi apoi episcop de Sazima, împotriva voinţei lui. Ajunge apoi pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învăţăturii creştine, reuşind să statornicească în suflete credinţa cea adevărată. Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfînta Treime, care i-au şi adus titlul de Teologul, sau cuvân­tătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de cre­dinţă — partea a II- a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381).

Şi el, ca şi Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoşii noştri pentru a face faţă popoarelor migratoare care treceau prin foc şi sabie terito­riile  cucerite.

În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgîndu-se în localitatea de naştere, cedând scaunul episcopal fără nici o rezervă, în sufletul său clocotea arta poeziei şi a dragostei pentru Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea sa nu-i o filozofie abstractă, ci frământarea profundă a minţii şi inimii sale. Tratatul său Despre preoţie este icoana sufletului său şi concepţia sa despre slujirea la altar. Preotului i se cere chemare de sus, o pregă­tire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toţi cei care privesc la preoţi, apoi, o aleasă pregătire umanistă şi teologică, pentru că el spre deosebire de toate preocupările şi faţă de toţi oamenii — sfătuieşte spre bine şi dezleagă greşelile credin­cioşilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse tem­peramente.

Din viaţă, Sfântul era numit mintea desăvîrşită cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea lui Pavel şi inima caldă a apostolului iubirii şi sabia arhanghelului împotriva ereticilor şi falsificatorilor credinţei.

Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-şi viaţa în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea sa spre folosul credincioşilor. Aşa a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Funia de aur a teologiei Şcolii Capadociene se împleteşte trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai strălucit vorbitor al Bisericii, dar şi cel mai sever biciuitor al falsului credincios.

Sfântul Ioan Gură de Aur se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vîrsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească. După pierderea soţului ei, Antuza se purta numai îndoliată şi cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înţelegea durerea, şi ca orice tânăr n-a dat importanţă Evangheliei. Educaţia clasică (filozofia şi oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu şi filozoful Andragaţiu. De pe băncile universitare, îndrăgeşte oratoria şi logica. Demostene si Socrate, Platon şi Aristotel erau preferaţii lui. Începe să profe­seze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu doreşte să-i lase locul lui, dar el refuză. O situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugetă zile întregi asupra filozofiei faptei: creştinismul. Pentru el, Hristos devine centrul preocupărilor, sfinţii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăi­tori, care au schimbat faţa lumii vechi, creştinii nişte oameni deosebiţi. El se botează în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridică piatra neagră de pe inima propriei sale mame.

În floarea vârstei este chemat spre preoţie, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia şi face asceză în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creş­tină, trăind sfaturile Evangheliei şi delectîndu-şi ochii cu frumuseţile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită şi avînd o fire vioaie nu se mulţumea cu vuietul munţilor şi foşnetul pădurilor, cu şopotul dulce al izvoarelor în care soarele îşi scaldă razele, ci dorea să vadă pe însuşi Hristos realizat în credincios, pentru care s-a şi întrupat.

Înflăcăratul Ioan trece prin treptele ierarhiei pînă la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge arhiepiscop. Începe o activitate predicatorială unică în istoria creştinismului. Combate luxul şi lăcomia, bogăţia şi desfrâul, intrînd în conflict cu împărăteasa Eudoxia. Trimite misionari în părţile pămîntului nostru strămoşesc. Din Sciţia Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotonește diacon (404). După aceasta, Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinţează în Marsilia primele comunităţi monahale, fapt care bucură mult pe trăitorul monah Gură de Aur, ajuns arhiepiscop.

Din cauza linguşirilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat. Printre cei care-şi ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se află şi Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu, considerîndu-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toţi aşteptau deznodământul fatal, dar de frica unei răscoale populare, conducerea imperiului recheamă în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credincioşilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan alcătuieşte Liturghia care-i poartă numele şi rugăciuni mis­tuitoare mai ales la primirea Sfintei împărtăşanii.

Duşmanii ţes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferinţelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ţinut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol şi cu capul descoperit capătă insolaţie şi e cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit şi bătut de tîlhari. Soldaţii îl bruschează, cade în genunchi şi este lovit fără milă. Suferind de foame şi de sete, abia-şi duce zilele. Organismul nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtăşanie. După primirea Sfântului Trup şi Dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în linişte pentru credinţa în Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Aşa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor creştin şi ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407).

După 30 de ani (438), împăratul Teodosie aduce rămăşiţele pământeşti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde şi sincere ale acelora cărora le fusese conducător sufletesc.

Pe pămîntul nostru străbun, aceşti trei ierarhi au fost cinstiţi încă de la început. Aşa cum am arătat, ierarhii şi clericii ţinuturilor dobro­gene le-au luat apărarea şi i-au cinstit ca mari apărători ai dreptei credinţe. Întâistătătorul scaunului mitropolitan al Ţării Româneşti se pomeneşte încă de la obţinerea autonomiei (1885) ca locţiitorul Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credincioşii, ierarhii și clericii ortodocşi români ar fi decât aceasta, că moştenesc titulatura scaunului, unde acum şaisprezece secole era Sfântul Vasile cel Mare.

Sfinţii Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfin­telor Scripturi. Ei au lăsat o uriaşă operă de elită a literaturii patristice. Ei sunt dascălii teologilor, florile gândirii creştine din veacul de aur al Bisericii, biciuitorii societăţii sclavagiste, întemeietorii pedagogiei creş­tine şi filocaliei.

Sfinţii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creştinismului prac­tic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creştinătăţii permanent aprinşi în candelele adevăratei credinţe  creştine. Ei sînt coloana nesfârşită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viaţa lor în Hristos şi sacrificiul neprecupeţit pentru salvarea omului din ghearele nedreptăţii. Orânduirea de atunci încuraja îmbogăţirea unora prin munca brută a sclavilor. Pentru aceasta Sfinţii Trei Ierarhi sunt comparaţi cu biciul cel întreit- împletit al lui Dumnezeu împotriva exploatării.

Cultura lor aleasă şi multilaterală este îndemn pentru cercetare. Viaţa desăvârşită a lor este exemplu viu şi uşor de urmat.

Aşadar, o Părinţi de trei ori fericiţi, nu încetaţi a va ruga pururea lui Hristos şi Maicii Sale, pentru cei ce săvârşesc cu credinţa si cu dra­goste, cu evlavie și sinceritate a voastră pomenire. Rugăm-vă de scoateţi pe cei răi din îndoieli, și ne scăpaţi pe toţi de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi să auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos! „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia gătită vouă încă de la întemeierea lumii . . .” (Matei XXV. 34). Amin!

Sursă text: Diac. P. I. David, „Caută și vei afla - predici”