Sfânta Biserică înalţă astăzi imne de laudă şi cântări duhovniceşti în cinstea Sfintei şi Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva.

În glasul clopotelor, dreptcredincioşii creştini se adună cu bucurie şi evlavie creştinească să ducă prinosul lor de mulţumire şi recunoştinţă pentru mângâierile şi binefacerile primite de la dânsa.

Se bucură astăzi Sfânta Biserică, se bucură Epivata, pământul binecuvântat care a odrăslit această mlădiţă cerească; se bucură Ortodoxia românească cea primitoare şi păstrătoare a trupului ei nestricăcios; ne bucurăm noi toţi cei adunaţi aici, care prăznuim astăzi pe ocrotitoarea noastră, pe prea Cuvioasa Maica noastră Parascheva.

Cum vom putea prăznui, după cuviinţă, pe cea care, fire slabă fiind, prin osteneli fără număr, a biruit zburdările trupului şi ispitele vrăjmaşului şi s-a făcut cu harul lui Dumnezeu vas ales al Prea Sfântului Duh?

Obârşia prea aleasă a Cuvioasei Maicii noastre Parascheva trebuie căutată cu mai bine de nouă sute de ani în urmă, adică în preajma anului 1000, în Epivata, un modest sat în Tracia, aşezat pe malul Mării Negre. În jurul acestui an, dintr-o familie de oameni cu bună cuviinţă şi stare materială, dar împodobiţi şi îmbogăţiţi mai ales cu cinstirea lui Dumnezeu şi cu numele de creştini, s-a născut o copilă aleasă. După rânduiala Bisericii, ea a fost curând botezată, primind numele de Parascheva.

Darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu au strălucit în chip deosebit asupra copilei. Fiind hrănită mai vârtos cu darul lui Dumnezeu decât cu lapte, Sfânta Parascheva s-a arătat chip al desăvârşirii încă din copilărie. Iubind pe Hristos cu dragoste netrecătoare şi văzându-L suferind şi pătimind în săracii şi necăjiţii din vremea ei, nu o dată a schimbat hainele sale strălucitoare cu zdrenţele acelora. Ne spun Vieţile Sfinţilor că avea pe atunci numai 10 ani. Dar cuvintele Domnului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie” (Marcu VIII, 34), pe care le auzise în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, se făcuseră într-însa izvor de apă vie şi cerească plămadă de fapte bune, care aveau să o aşeze în rândurile bineplăcuţilor lui Dumnezeu.

Dar faptele sfinţilor se acoperă greu cu înţelegerea oamenilor prinşi în legăturile vieţii pământeşti. De aceea ele le apar lor totdeauna ciudate şi neînţelese. Cu atât mai vârtos era greu de priceput adevărata pornire a faptelor Sfintei Parascheva, cu cât ele erau săvârşite la o vârstă fragedă.

Iată de ce înşişi părinţii ei, creştini de bună cuviinţă, le socoteau porniri copilăreşti, aducătoare de ocară pentru ei şi pentru rudele lor. Se spune că totdeauna, după asemenea fapte, copila era mustrată cu asprime şi chiar pedepsită cu bătăi. Pentru a împlini porunca slujirii lui Hristos cu mai multă putere, părăseşte casa şi părinţii, cu tot traiul îndestulat din casa părintească şi pleacă la Ierusalim, ca să se închine la sfintele locuri, unde Domnul Hristos şi-a dat viaţa pentru lume. În drum, vizitează bisericile din Constantinopol şi din alte localităţi şi se roagă la moaştele sfinţilor adăpostite în ele.

Zăboveşte vreme de cinci ani în Heracleea, oraş din Asia Mică, petrecând în aspră nevoinţă duhovnicească. Ajungând la Ierusalim, intră într-o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului, supunându-se şi dăruindu-se total rânduielilor şi vieţuirii aspre mănăstireşti până la al 25-lea an al vieţii sale pământeşti.

Prin râvna-i nestinsă şi asprele-i nevoinţe, Sfânta Parascheva se înalţă pe culmile sfinţeniei. În cer îi erau pregătite cununa nestricăcioasă şi intrarea în cămările Mirelui ceresc. Dar Dumnezeu, ale Cărui taine rămân pururea neînţelese, voia ca acest răsad ceresc să dobândească odihnă în acelaşi pământ din care a răsărit. Aşa se face că, fiind înştiinţată în timpul rugăciunii, Sfânta Parascheva, cu greu depărtându-se de pustia roditoare de sfinţenie, se întoarce în Epivata, satul său de naştere.

Şi, precum toată viaţa a purtat în sine chipul desăvârşit al smereniei, tot astfel şi acum, nearătându-şi nici neamul ales şi nici strălucirea virtuţilor, s-a ataşat, neştiută de nimeni, de Biserica Sfinţii Apostoli din acel sat.

Ne spun Vieţile Sfinţilor că a mai vieţuit după aceea doi ani, iar cu toţii pe pământ, 27. Apoi s-a mutat întru odihna cerească, primind, după cuvântul Apostolului, pentru toate ale sale, dar mai ales pentru iubirea ei jertfelnică de Dumnezeu şi de aproapele, „Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, nici la inimă omului nu s-au suit” (I Cor. II, 9).

Nu după multă vreme, trupul sfintei a fost descoperit în chip minunat şi, fiind dezgropat, a fost aflat întreg şi neputrezit, răspândind în jur plăcută mireasmă.

Credincioşii din Epivata au depus cu evlavie şi cinste trupul ei în biserica Sfinţilor Apostoli; iar după câţiva ani l-au aşezat într-o biserică nouă, căreia i-au dat ca hram numele Sfintei Parascheva.

Semnele, minunile şi binefacerile săvârşite de Cuvioasa Parascheva în acele locuri au fost nenumărate, iar credincioşii alergau la sfintele ei moaşte cu credinţă şi dragoste, primind mângâierea şi alinarea suferinţelor lor.

În satul său de naştere, moaştele sfintei au stat timp de 200 de ani; pe la 1230, ţarul Bulgariei, aflând despre ele, le-a luat şi le-a depus în Biserica Sfinţilor 40 Mucenici din oraşul Târnovo, unde au stat 150 de ani. De aici, pe la 1393, bulgarii pierzând războiul cu turcii, aceştia au luat sfintele moaşte şi le-au dus spre miazănoapte. Se pare, chiar în Ţara Românească, dăruindu-le lui Mircea cel Bătrân.

Puţină vreme au stat şi la Belgrad, de unde au fost luate iar de turci şi duse la Constantinopol şi apoi vândute Patriarhiei ecumenice pe o mare sumă de bani.

În sfârşit, în 1641 drept credinciosul domn al Moldovei Vasile Lupu le aduce la Iaşi şi le aşază în Biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, unde au stat o perioadă de timp, după care au fost mutate în Catedrala Sfintei Mitropolii.

De mai bine de 300 de ani de când Sfânta Parascheva se află pe pământ românesc, ea este un nesecat izvor de binefaceri şi ocrotire a celor în nevoi. Căci, într-adevăr, multe sunt vindecările minunate săvârşite de ea pentru cei suferinzi.

Vom aminti numai câteva din minunile consemnate în sinaxarul vieţii sale.

Astfel, la 6 februarie 1811 a salvat de la înec o corabie aproape de insula Chios, arătându-se aievea corăbierilor înfricoşaţi în timpul unei furtuni pe mare, pe care Sfânta a potolit-o.
Pe soţia preotului G. Lateş din Rădăşenii Bucovinei a vindecat-o de o boală grea şi incurabilă.

În 1888, în timpul unor lucrări de restaurare în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, racla cu sfintele moaşte a fost mutată în sala numită „gotică” a fostei Mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi. În noaptea de 26-27 decembrie, capela a luat foc de la o lumânare uitată aprinsă. A ars tot în jurul Sfintei, până şi racla de metal s-a topit de dogoarea flăcărilor, dar sfintele moaşte au rămas neatinse de foc. Această minunată întâmplare a fost constatată de oameni vrednici de crezare şi s-a scris în presa din acel timp, pentru a fi spre uimirea tuturor. Minunea aceasta a întărit credinţa tuturor credincioşilor şi a sporit dragostea şi încrederea în ajutorul şi sprijinul Sfintei Parascheva.

De trei sute de ani şi mai bine, la ziua Sfintei se adună în jurul raclei cu sfintele ei moaşte mii şi mii de credincioşi veniţi din toate părţile Moldovei şi Bucovinei, pentru a i se închina şi pentru a săruta cu evlavie sfintele sale moaşte, cerându-i sprijin, ajutor, cinstind-o cu dragoste şi încredinţându-i în rugăciuni necazurile, suferinţele şi nevoile lor şi căutând la ea alinare şi mângâiere.

Proslăvită de Dumnezeu în ceruri, prin rânduirea ei în cetatea sfintelor cuvioase fecioare, Maica noastră Parascheva a fost proslăvită şi pe pământ, prin nestricarea trupului ei stricăcios, prin izvorârea mirului celui cu bun miros şi prin darul facerii de minuni.

Această întreită cunună dumnezeiască a ei o laudă cântarea care zice: „Dar duhovnicesc de la Dumnezeu luând Cuvioasă Parascheva, strălucesc şi după moarte minunile Tale şi ostenelele Tale cele pustniceşti şi nevoinţele s-au prejacut în mir cu bună mireasmă şi tuturor dai din destul tămăduiri boalelor, celor ce aleargă cu credinţă la tine”.

Iată, iubiţi credincioşi, în puţine cuvinte, minunata viaţă a Maicii Parascheva. Roadele minunate ale nevoinţelor ei se înfăţişează în aceste clipe înaintea minţii noastre ca un şirag de perle. Virtuţile alese ale Cuvioasei Parascheva au crescut din nevoinţele şi durerile ei greu de tâlcuit în cuvinte, care au dus la omorârea trupului, dar prin aceasta la învierea sufletului ei.

Toate aceste perle ale virtuţilor au alcătuit şiragul strălucitor al sfinţeniei, cu care prin trecerea la odihna cerească, Cuvioasa Maică s-a înfăţişat înaintea Mirelui Hristos. De aceea, cu toată căldura sufletului şi dragostea ce i-o datorăm, să-i înălţăm şi noi imn de laudă şi de cinstire, zicând:

Bucură-te, odraslă binecuvântată,
Bucură-te, crin răsădit în grădina cea de sus,
Bucură-te, a fecioarei cinstitoare,
Bucură-te, a săracilor miluitoare,
Bucură-te, a hainelor scumpe neprimitoare,
Bucură-te, a hainei smereniei cinstitoare,
Bucură-te, îngeresc suflet în trup fecioresc,
Bucură-te, slava monahilor,
Bucură-te, ruşinarea şi căderea dracilor,
Bucură-te, toiagul biruinţei,
Bucură-te, trandafir neatins de miasmele trufiei,
Bucură-te, a boalelor tămăduitoare,
Bucură-te, a celor ce te cheamă grabnică ajutătoare,
Bucură-te, Maică Parascheva, multfolositoare. Amin!

(Arhim. Grigore Băbuş în Glasul Bisericii, nr. 10-12,1985).