Aţi observat că, totdeauna când rostim înaintea dumneavoastră cuvânt de învăţătură, începem prin a spune: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. De asemenea, când începem o rugăciune, spunem mai întâi: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!” Prin aceste cuvinte şi prin semnul Sfintei Cruci care le însoţeşte, noi mărturisim credinţa noastră în Dumnezeu-Tatăl, în Dumnezeu-Fiul şi în Dumnezeu-Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în numele căreia am primit şi Sfântul Botez.

Şi nu numai prin Sfânta Cruce şi prin cuvintele cu care începem diferitele rugăciuni, ci şi prin toate sfintele slujbe şi mai ales prin Sfânta Liturghie mărturisim noi credinţa noastră în Sfânta Treime şi o preamărim după cuviinţă.

Ba mai mult, sfânta noastră Biserică a rânduit, pentru binecuvântate motive, ca astăzi, a doua zi după marea sărbătoare a Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, să se aducă cinstire specială Sfintei Treimi şi să se spună cuvânt de lămurire despre dogma Sfintei Treimi, dogmă care constituie specificul religiei creştine şi temelia mântuirii noastre.

Vom încerca deci să vorbim, cerând ajutorul lui Dumnezeu, despre această dogmă fundamentală a creştinătăţii.

Am spus că vom încerca numai să vorbim despre dogma Sfintei Treimi, căci, aşa cum nu putem privi cu ochii liberi soarele, în plina lui strălucire, fiindcă ne orbeşte, tot aşa nu putem pătrunde cu mintea această taină de nepătruns: Dumnezeu unul şi totuşi preamărit în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfanţul Duh. Şi totuşi, nimeni nu se poate considera creştin adevărat dacă nu crede şi nu mărturiseşte din toată inima credinţa sa în Dumnezeul cel unic în fiinţă şi preamărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Nimeni nu poate nădăjdui în mântuirea sa cea veşnică, dacă nu-şi deschide sufletul pentru primirea acestei învăţături de căpetenie a creştinismului. Căci credinţa într-un singur Dumnezeu au avut-o şi o au şi iudeii, dar ei n-au primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, credinţa într-un singur Dumnezeu au avut-o şi o au şi musulmanii, dar nici ei nu cred în dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi nu vor să audă despre Dumnezeu-Sfantul Duh. Ba chiar şi unii dintre antici s-au ridicat cu mintea la ideea că nu poate exista decât un singur Dumnezeu, dar nici aceştia n-au socotit dumnezeirea ca unică şi întreită totodată, aşa cum propăvăduieşte sfânta noastră Biserică, pe temeiul revelaţiei divine.

Este adevărat că se găsesc şi în alte religii, ca şi la unii antici, oarecare năzuinţe spre înţelegerea dumnezeirii sub forma trinităţii, sub forma unei vagi grupări de divinităţi în aşa-numite „triade”. Dar toate acestea pot fi socotite cel mult ca preînchipuiri ale dogmei creştine despre Sfânta Treime, ele fiind departe de înţelesul pe care îl are Sfânta Treime în biserica noastră. Numai în acest sens putem lua cuvintele unui vechi istoric al Bisericii creştine, Eusebiu de Cezareea, care scrie că marele filozof grec Platon a fost un „profet al Sfintei Treimi”.

Prin urmare, tot ce au putut face aceştia fară ajutorul revelaţiei divine n-a fost decât o prefigurare a dogmei Sfintei Treimi din creştinism, dogmă care apare cu toată limpezimea în Sfânta Scriptură şi mai ales în cărţile Noului Testament, de unde aflăm cum, chiar la Bună Vestirea făcută Sfintei Fecioare Maria că va naşte pe Mântuitorul lumii, Arhanghelul Gavriil i-a vorbit acesteia despre persoanele Sfintei Treimi (Luca I, 35). De asemenea aflăm cum, la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Treime a fost prezentă aievea, Dumnezeu-Tatăl mărturisind despre Fiul Său cel iubit, Fiul primind botezul, iar Sfântul Duh arătându-se în chip de porumbel (Matei III, 16-18; Marcu I, 10-11; Luca III, 22; Ioan I, 35), aşa cum aţi văzut că este reprezentată această sublimă scenă biblică pe icoanele din biserici. De aceea sfânta Biserică, preamărind începutul activităţii pământeşti a Mântuitorului prin primirea Botezului de la Sfântul Ioan Botezătorul, spune că, în această împrejurare, „închinarea Treimii s-a arătat”.

De asemenea, în activitatea Sa pământească, Mântuitorul a lămurit cu mai multe prilejuri raportul său cu Tatăl şi cu Sfântul Duh-Mângâietorul (Ioan XIV, 14-17; XV, 26), iar la încheierea activităţii Sale pământeşti El a dat Sfinţilor Săi Apostoli următoarea poruncă: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 19). Mai lămurit ca aşa nici că nu se putea.

La rândul lor, şi Sfinţii Apostoli au vorbit adesea despre persoanele Sfintei Treimi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel adresează corintenilor binecuvântarea sa în următoarele cuvinte, care au fost introduse în Sfânta Liturghie a Bisericii noastre: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. XIII,13).  Tot astfel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie, cu deosebită limpezime: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi aceşti trei una sunt” (I Ioan V, 7).

Acestea sunt mărturii clare despre Sfânta Treime, pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine le-au cules din Sfânta Scriptură, le-au comentat cu adâncă înţelepciune şi le-au fixat apoi în Simbolul credinţei, în Crez, cu prilejul Sinoadelor a toată creştinătatea din veacul al IV-lea. Astfel, noi mărturisim în Simbolul credinţei: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului [...] şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul Iui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit [...]”

Mărturisind deci credinţa într-un singur Dumnezeu, noi mărturisim şi credinţa în cele trei persoane ale Sfintei Treimi, care au ca însuşire comună dumnezeirea, dar au şi însuşiri deosebitoare. Astfel, Dumnezeu-Tatăl este creatorul lumii, Dumnezeu-Fiul este născut din veşnicie din Tatăl şi s-a făcut om din Sfanta Fecioară Maria şi de la Duhul Sfânt. Dumnezeu-Duhul Sfânt purcede din veşnicie din Tatăl şi este Acela care însufleţeşte toate câte sunt, ajutând pe om să-şi câştige mântuirea prin har, credinţă şi fapte bune. Şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci Unul singur, preamărit în Trei Ipostasuri.

Dar, afirmând astfel de adevăruri dogmatice şi altele asemenea despre Dumnezeu, pe temeiul descoperirii supranaturale din Sfânta Scriptură, sfanta noastră Biserică nu pretinde că a spus tot ce se poate spune despre Dumnezeu sau că ar cunoaşte deplin ce este Dumnezeu în fiinţa Sa şi cum se face că există un singur Dumnezeu, dar trei persoane ale dumnezeirii. Ea afirmă despre dogma Sfintei Treimi că este o taină, cea mai mare taină a creştinătăţii, pe care mintea noastră n-o poate pătrunde şi pe care noi o primim prin credinţă.

Mintea noastră poate totuşi să încerce a-şi face o idee despre Treimea dumnezeirii celei unice, prin unele asemănări, prin unele aşa-zise analogii, mai mult sau mai puţin izbutite şi care mulţumesc întru câtva cerinţele minţii noastre. Astfel, unii părinţi şi scriitori bisericeşti din antichitate au socotit că pot descoperi o oarecare analogie între Sfanta Treime şi sufletul omenesc, cu întreita sa înzestrare: minte, voinţă şi simţire, care toate la un loc formează sufletul nostru unic. Alţii, ca Sfanţul Atanasie cel Mare, au socotit că pot descoperi o astfel de analogie în cele trei înfaţişări ale soarelui: discul, razele şi lumina, care toate la un loc alcătuiesc un singur soare. Mai nimerită ni se pare analogia la care s-a gândit Dionisie Pseudo-Areopagitul. Într-o cameră, a spus acesta, avem trei sfeşnice, dai' nu putem deosebi care este lumina ce ne vine de la unul din sfeşnice şi care de la celelalte. în alte analogii se propun cele trei dimensiuni ale lucrurilor: lungime, lăţime şi înălţime; cele trei înfăţişări ale timpului: trecut, prezent şi viitor; cele trei laturi ale unui triunghi şi aşa mai departe. Sfânta noastră Biserică n-a considerat însă niciodată că prin aceste analogii s-ar putea pătrunde în însăşi fiinţa intimă a lui Dumnezeu ccl unic, preamărit în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, această învăţătură de temelie a creştinismului trebuind să fie primită prin credinţă.

Dar, dacă nu putem pătrunde cu mintea taina Sfintei Treimi, apoi, primind prin credinţă această dogmă şi străduindu-ne să devenim creştini adevăraţi, avem nespus de mult de câştigat în latura vieţii noastre duhovniceşti. Căci nu trebui să uităm că, deşi suntem creaturi ale lui Dumnezeu, şi încă nişte creaturi foarte slabe, prin primirea Sfanţului Botez şi a celorlalte Sfinte Taine şi printr-o viaţă curat creştină, noi putem deveni „fii prin har ai lui Dumnezeu” (Ioan I, 12-13), „fraţi”, Domnului nostru Iisus Hristos (Luca VIII, 2) şi „părtaşi ai dumnezeirii firi” (II Petru I, 4), după cuvintele pe care le aflăm în Sfânta Scriptură a Noului Testament. Iar aceasta este un lucru extraordinar pentru viaţa noastră duhovnicească, deoarece ni se dă putinţa să ajungem la unirea morală cea mai strânsă cu însuşi Dumnezeu cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane, participând astfel la iubirea şi fericirea de care sunt pătrunse Persoanele Sfintei Treimi. Căci noi ştim, prin revelaţie divină, că „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan IV, 8) şi deci, dacă urmăm Evanghelia lui Hristos, viaţa noastră poate deveni un adevărat val de iubire a lui Dumnezeu şi a oamenilor, o continuă dăruire spre binele semenilor noştri, spre pacea şi mântuirea lor, asigurându-ne astfel şi nouă singura fericire mare şi adevărată pe care ne-o putem dori pe acest pământ: fericirea de a fi folositori semenilor noştri şi de a ne pregăti mântuirea în viaţa cea veşnică.

Să rugăm deci pe Dumnezeu cel unic în fiinţă şi întreit în Persoane să întărească în sufletul nostru credinţa, nădejdea şi dragostea şi să facă din ce în ce mai simţită în adâncul fiinţei noastre lucrarea harului divin, cu ajutorul căruia să ne putem împlini cu cinste menirea în trecerea noastră grăbită pe acest pământ şi să ne putem asigura fericirea de a fi în viaţa cealaltă cât mai aproape de Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea, mărirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Diac. prof Emilian Vasilescu (Glasul Bisericii, nr. 5-6, 1968).