„Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi” (Ps. 67, 36).

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă cinsteşte pe Sfinţii ei care în timpul vieţii lor pământeşti s-au străduit să calce pe urmele Mântuitorului Hristos, să-I urmeze fără şovăire învăţătura. Ei fac parte din Biserica triumfătoare. Ajunşi acolo, au devenit ocrotitori şi, în acelaşi timp, mijlocitori către Dumnezeu, pentru toţi cei care, ca şi ei, mărturisesc credinţa în Iisus Hristos şi li se roagă. Căci viaţa sfinţilor reprezintă o împletire neîncetată a credinţei, a nădejdii şi a dragostei cu prisosinţa faptelor bune, cu nevoinţele duhovniceşti. Ei şi-au încredinţat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, punând mintea, voinţa şi simţămintele lor în acord cu dorinţa săvârşirii binelui. Sfinţii au mărturisit dragostea lor pentru Mântuitorul Hristos în felurite chipuri. În primul rând se află martirii care prin viaţa lor mucenicească au urmat ca model pe Domnul Hristos, care a suferit de bunăvoie pentru păcatele noastre. Vin apoi mărturisitorii credinţei creştine, care au îndurat diferite chinuri şi prigoniri din partea închinătorilor la idoli şi ereticilor. Au fost trecuţi în rândul sfinţilor apoi unii ierarhi ai Bisericii care au strălucit prin înţelepciune şi bărbăţie, în povăţuirea credincioşilor pe calea mântuirii. Au fost ridicaţi la treapta de Sfinţi Cuvioşi acei zeloşi creştini şi creştine care în tot timpul vieţii lor au dus o luptă continuă cu ispitele, cu uneltirile răului, cu slăbiciunile firii înclinate spre păcat. Toţi acei sfinţi sunt mijlocitori către Părintele ceresc şi pilde vii în strădaniile noastre duhovniceşti, ei care, oameni asemenea nouă fiind, viaţă îmbunătăţită au vieţuit, pe Hristos neprihănit L-au purtat, cu cununa nepieritoare au fost încununaţi şi în lumina cea neapropiată au fost slăviţi.

Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române strămoşeşti se închină cu multă evlavie tuturor Sfinţilor lui Dumnezeu, dar de o deosebită veneraţie se bucură în sufletele lor Sfinţii ale căror sfinte moaşte se află pe pământul românesc, aduse şi aşezate cu sfânt respect în catedralele şi mănăstirile noastre. Între aceştia se numără şi Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou din Basarabi, ale cărui sfinte moaşte se află aici, în această Catedrală Patriarhală, de peste 200 de ani, aşa cum de secole alte Sfinte moaşte împodobesc haina de sfinţenie a Bisericii noastre strămoşeşti, cum sunt moaştele Sfintei Parascheva la Iaşi, ale Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, ale Sfântului Grigorie Decapolitul la Bistriţa. Amintim pe Sfinţii Mărturisitori şi Cuvioşi din Transilvania, care se sărbătoresc în fiecare an în cursul lunii octombrie şi care au dobândit cununa sfinţeniei prin lupta dusă pentru apărarea credinţei ortodoxe strămoşeşti şi a neamului. Toate acestea dovedesc că evlavia ortodoxă a românilor de pretutindeni a contribuit la întărirea fiinţei naţionale şi la unitatea de cuget şi simţiri prin credinţa strămoşească.

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Dimitrie cel Nou, la a cărui raclă ne închinăm cu toţii astăzi şi care este cinstit ca cel de-al doilea hram al Catedralei Patriarhale, a trăit acum 700 de ani. Părinţii lui erau oameni evlavioşi şi i-au dat de mic o aleasă educaţie creştină. Fiind săraci, nu l-au dat la şcoală, cum îl îndreptăţeau cuminţenia, inteligenţa şi hărnicia lui. Neavând posibilitatea de a-l ajuta să-şi croiască un viitor mai bun, ei l-au sfătuit ca, pentru câştigarea celor necesare traiului, să se facă păzitor de vite şi să rămână în sat, ca să le fie şi lor sprijin la bătrâneţe.

Dimitrie era un fiu bun şi ascultător. Acceptând, fără să se ruşineze, această modestă îndeletnicire, păzitor de vite, pe care alţii o dispreţuiau, el se simţea chiar mulţumit de munca pe care o făcea, deoarece clipele trăite lângă cireadă, pe islazul satului său, în lunca râului Lom, din apropiere, îl fereau de deşertăciuni şi-i dădeau prilejul să se gândească în linişte la Dumnezeu, la suflet, la viaţa viitoare.

Dimitrie iubea animalele şi frumuseţea naturii. Lângă vieţuitoarele necuvântătoare pe care le păstorea în timpul zilei şi în liniştea nopţilor înstelate, când sta de veghe lângă turmă, el admira înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, Creatorul, Stăpânul şi Proniatorul a toate, şi medita întruna la Evanghelia lui Hristos şi la Sfintele Slujbe pe care le asculta cu luare-aminte, de când era copil, în bisericuţa satului, de sărbători. Dimitrie se caracteriza printr-o minte echilibrată, printr-o simţire delicată şi printr-o voinţă înclinată din fire spre săvârşirea binelui. Era atent, bun şi milostiv cu toţi oamenii pe care-i întâlnea. Sfântul Dimitrie se mulţumea cu foarte puţină hrană şi oferea săracilor şi călătorilor nevoiaşi mai toată mâncarea pe care o primea din sat pentru munca pe care o făcea. Toată simbria pe care o primea o împărţea de asemenea săracilor. Era milos cu alţii şi necruţător cu sine însuşi. Fiind iubitor de singurătate şi dorind o viaţă duhovnicească mai înaltă, s-a retras într-o mănăstire şi s-a făcut călugăr. Mănăstirea în care şi-a petrecut restul zilelor era adăpostită într-o peşteră. Aici, ferit de griji şi deşertăciuni, şi-a strunit trupul prin aspră postire şi şi-a întărit sufletul cu harul rugăciunii neîntrerupte. Drept răsplată, Dumnezeu i-a dăruit harisma facerii de minuni şi i-a vestit dinainte ziua morţii. Drept aceea, când i s-a apropiat sfârşitul vieţii pământeşti, el a ieşit din chilia sa, şi-a ales un loc retras pe malul râului Lom, pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani, şi s-a aşezat ca într-un sicriu între două pietre. În acest loc aspru şi ferit de privirile trecătorilor şi-a încheiat el liniştit viaţa trupului, ca un adevărat pustnic. Trupul Sfântului Dimitrie a rămas multă vreme între aceste pietre, neştiut de nimeni, dar fără să putrezească; şi, umflându-se odată râul din cauza ploilor multe, apele s-au revărsat peste maluri şi l-au prăvălit în vâltoare. În loc să fie dus la vale de valuri, trupul Sfântului s-a lăsat la fund şi a rămas acolo, în apropierea satului în care trăise.

După mulţi ani, voind Dumnezeu să-i descopere moaştele, spre mângâierea credincioşilor, Sfântul s-a arătat în vis unei fete din sat, care era chinuită de o boală cumplită, şi i-a spus că dacă trupul său va fi scos din apă şi ea se va atinge de el, îndată se va face sănătoasă. Înştiinţaţi de acest vis neobişnuit, părinţii fetei s-au dus la râu, au scos din adânc moaştele Sfântului şi le-au aşezat cu multă cinstire în bisericuţa satului Basarabov. Aici, venind bolnava şi sărutându-le, a aflat îndată deplină însănătoşire. Şi s-a răspândit curând vestea despre aflarea moaştelor Sfântului şi despre această minunată vindecare. Au început deci a veni la Basarabov, pentru rugăciune şi ajutor, credincioşi mulţi din toate părţile. Însuşi domnitorul de atunci al Ţării Româneşti a trimis de la Bucureşti bani şi meşteri de au făcut în satul Basarabov o biserică mai mare şi mai frumoasă decât cea dinainte şi au aşezat acolo Sfintele moaşte. Mai pe urmă, spre sfârşitul războiului dintre ruşi şi turci din anii 1769-1774, moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, spre a nu fi lăsate să cadă în mâinile păgânilor, au fost aduse de Mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinstire în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, unde se află până astăzi, devenind de fapt, în evlavia credincioşilor, ocrotitorul Capitalei scumpei noastre patrii. Însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza a emis un decret, la recomandarea lui Mihail Kogălniceanu, ca noua stemă a Ţării Româneşti după Unirea Principatelor să cuprindă şi chipul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Aşa au ajuns în Bucureşti, cu voia lui Dumnezeu, acum 200 de ani, moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov. De atunci, nesfârşite şiruri de strămoşi de-ai noştri s-au perindat cu osârdie pe dinaintea lor, căutând alinare în suferinţe şi întărire în străduinţele duhovniceşti, Sfântul arătându-şi de nenumărate ori mila şi ajutorul.

Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou s-a răspândit nu numai în Bucureşti şi împrejurimi, dar şi în toate regiunile ţării, închinători cu râvnă venind să pună metanie la Sfintele moaşte ale Cuviosului, manifestându-şi chiar iubirea de ţară, văzând în Sfânt un ocrotitor al Bisericii şi patriei, cum spune un vers din acatist: „Pe tine, Cuvioase, te-am dobândit de la Dumnezeu apărător şi ocrotitor patriei noastre, pe care o păzeşti pururea de toate întâmplările rele şi de năvălirile vrăjmaşilor. De aceea, Sfinte Dimitrie, păzeşte-o nevătămată”.

Iubiţi credincioşi,

Viaţa şi nevoinţele Sfântului Dimitrie cel Nou-Basarabov, pildă luminoasă şi dreptar de aur sfânt pentru cei ce însetează după împărtăşirea cu roua duhovnicească şi flămânzesc după mana harului, după dulceaţa faptelor bune, după petrecerea curată în dragoste şi pace cu Dumnezeu şi cu oamenii, după înţelepciunea cea de Sus, după moştenirea bogăţiei nepieritoare a vieţii veşnice. Din ostenelile, luptele, izbândirile Sfântului Dimitrie-Basarabov învăţăm care sunt armele duhovniceşti ale luptătorului lui Hristos şi care este armura credinţei şi a plinirilor în care trebuie să ne împlătoşăm, spre a dobândi chemarea de fiu al lui Dumnezeu şi moştean al împărăţiei Cerurilor.

Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu şi de învăţătura Bisericii lui Hristos este întâia treaptă pe scara urcuşului către desăvârşirea duhovnicească. Fiindcă ascultarea - după Cuvântul Sfinţilor Părinţi - este totuna cu mucenicia... Ea „este mai plăcută lui Dumnezeu decât jertfa, pentru că în jertfă se junghie trup străin, dar în ascultare — însăşi voinţa ta” (Sfântul Grigorie cel Mare). „Ascultarea deschide uşile raiului ceresc, cele închise prin neascultare”. Ea înmormântează trufia gândului şi naşte smerita cugetare; leapădă înţelepciunea lumii şi agoniseşte înţelepciunea cea de Sus; stinge ura şi înviază iubirea; înfrânge ispitirile minţii şi câştigă slobozenia duhului.

Părintele Nichita Stithatul dă mărturie despre acest adevăr, astfel: „Dacă voieşti să vezi bunătăţile gătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc, du-te în pustia lepădării de vrerea ta şi fugi de lume. De care lume? De pofta ochilor, de mândria gândurilor şi de amăgirea celor văzute. De vei fugi de această lume, de dimineaţă îţi va răsări lumina, prin vederea Vieţii dumnezeieşti şi prin tămăduirile sufletului tău... Repede vor răsări lacrimile, şi te vei schimba şi nu se va mai apropia de trupul tău nici o rană. Astfel petrecând în mijlocul lumii, vei fi ca în pustie, unde nu se vede om. Dar dacă nu vei fugi astfel de această lume, fuga de lume văzută nu-ţi va fi de nici un folos în împlinirea virtuţilor şi în unirea cu Dumnezeu”. Iar Sfântul Efrem Sirul adaugă: „Fericit este cel împodobit cu ascultarea adevărată şi neprefăcută. Acela următor e Bunului învăţător, Cel ce ascultător a fost până la moarte. E următorul Domnului şi moştenitorul Lui”, de lumina cea neapropiată împărtăşindu-se.

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii pentru orice închinător şi slujitor al lui Hristos, „Fericit bărbatul care se teme de Domnul” - grăieşte Sfântul Duh prin gura Proorocului David (Ps. 111, 1). Cel ce cunoaşte teama de Dumnezeu „e în afară de orice uneltire a Vrăjmaşului şi-i scăpat de toate loviturile lui. Lesne biruie pe Ispititor, fiindcă de nimic nu poate fi înrobit”. Având frica de Dumnezeu, nu primeşte dulceaţa păcatului; nu-şi lasă mintea întru împrăştiere, ci o adună în sine spre izbăvire; poartă de grijă de agonisita duhului şi stinge văpăile cărnii; priveghează la săvârşirea celor plăcute Domnului, pentru a se bucura cu Domnul Slavei de slava cea în veci stătătoare.

Iubirea e calea cea mai sigură a desăvârşirii. Cel ce are iubirea de Dumnezeu, fericit om este, căci poartă pe Dumnezeu într-însul - după cuvântul Apostolului şi Evanghelistului Ioan. Cine are iubire şi săvârşeşte faptele iubirii biruie întru toate şi pe toţi cu ajutorul lui Dumnezeu; şarpele urii nu-i muşcă inima, ci tuturor le dă cuvenita cinstire a dragostei; şi celor mari şi celor mici, şi celor slăviţi şi celor umili, şi celor puternici şi celor slabi, şi celor tineri şi celor bătrâni, şi părţii femeieşti şi celei bărbăteşti, şi celor de un neam cu el şi celor de alt neam - pe toţi oamenii îi iubeşte cu iubirea adorării lui Dumnezeu.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu cunoaşte rana trufiei, a clevetirii, a grăirii în deşert, a invidiei, a intrigii, a delaţiunii, a minciunii, a nedreptăţii, a bucuriei de răul semenului, a aţâţării împotriva fratelui, a vrăjmăşiei. Viermele nedragostei nu-l roade niciodată, căci el cunoaşte cuvântul poruncitor al Mântuitorului: „întru aceasta vă vor cunoaşte pe voi oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul” (Ioan XIII, 35).

Fericit e în cugetul lui cel ce are dragoste, fiindcă dragostea îl duce la Dumnezeu şi Dumnezeu îl cunoaşte ca al Său, îl primeşte în sânul Lui, îl face părtaş îngerilor şi cu Hristos va împărăţi. Din dragoste a coborât pe pământ Dumnezeu-Cuvântul (Ioan III, 9), prin dragoste ne-a deschis porţile raiului şi ne-a vădit urcuşul la ceruri (Coloseni I, 21), şi tot prin dragoste ne-a împăcat cu El. Drept aceea, „cel ce vieţuieşte în dragoste vieţuieşte în Dumnezeu, căci Dumnezeu dragoste este”. Răbdarea e cumpăna dreptei chibzuinţe creştine. Ea stă ca un miez în plinul tuturor virtuţilor. Cel răbdător, în ispite se bucură şi veghează; în blesteme binecuvântează; în certuri izvodeşte pacea; în linişte se roagă; în dragoste e deplin; în chemarea Domnului, statornic; în posturi, osârduitor; în fapte, neprihănit; în răspunsuri, drept; în porunci, ascultător; în strădanii, neabătut; în slujire, vesel; în vieţuire, curat; în sfaturi, înţelept; în necazuri, săritor; în toate cercările semenilor, samarinean milostiv.

Cine a dobândit răbdarea a dobândit nădejdea, iar nădejdea izvorăşte îndrăznirea întru Domnul. Fericit, aşadar, e omul care a câştigat răbdarea, căci „cine rabdă până la sfârşit, acela se va mântui” - zice Mântuitorul (Matei X, 22).

Blândeţea aduce pacea cu sine însăşi, pacea cu Dumnezeu, pacea cu toţi oamenii. „Peste cine Mă voi odihni - zice Domnul - dacă nu peste cel blând şi potolit, care plineşte cuvintele Mele?”, „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” - ne îndeamnă Mântuitorul.

Blândeţea naşte smerenia, înţelegerea, prevenirea, dragostea, omenia. Cel blând în ocări nu se tulbură; în necaz nu se descumpăneşte; în mustrare se bucură; în porunci e grabnic plinitor; în sărăcie se îmbogăţeşte întru Domnul; în belşug e milostiv; în biruinţă e fără mândrie. Mânia îi este străină, bine ştiind cuvântul Scripturii care zice: „Mânia bărbatului nu împlineşte dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob I, 20). Cine se lasă biruit de mânie ajunge la orbirea sufletului; nu mai are alinare; nu mai cunoaşte pace, nici sănătate; cugetul i se întunecă, i se amărăşte; mintea îi slă-beşte; gândurile îl îngrozesc; uşor alunecă spre cugete deşarte, spre gâlceavă, spre neînţelegeri; în batjocoriri se îndulceşte, în clevetiri se bucură, în vicleşug e viteaz; cu cei răi se însoţeşte şi rele săvârşeşte, agonisindu-şi mulţime de necazuri. Iuţimea mâniei îl face urât de oameni şi ruşinat de Dumnezeu. Cel blând e totdeauna în pace cu toată lumea; e ferit de neînţelegeri şi tulburări; are duhul liniştit şi faţa senină; nu e pornit spre deşertăciune, ci e împlinitorul dreptăţii şi adevărului; lesne îşi înfrânează limba şi aplecarea spre strâmbătate o stăpâneşte; neputinţa binelui îi e străină; răul nu-l răsplăteşte cu rău, ci cu facerea de bine; viclenia şi făţărnicia le depărtează, clevetirea nu o primeşte, de ocări fuge, de patimi nu se lasă robit, tuturor aduce linişte şi pace; jertfelnicia o iubeşte, în cele de folos sporeşte; de toţi e iubit, căutat şi lăudat.

Celor blânzi şi îngăduitori li se adresează Mântuitorul zicând: „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul” (Matei V, 5) şi „intrare vor avea în veşnica împărăţie a Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos ” (II Petru I, 11). Adevărul ne face slobozi (Ioan Vin, 32). Cel ce umblă în adevăr, pe căile lui Dumnezeu umblă, căci Dumnezeu este Adevărul. În adevărul Domnului se sfinţeşte tot omul, cuvântul Lui fiind Adevărul (Ioan XVH, 17). Cel ce săvârşeşte adevărul vieţuieşte în lumină ca să se vădească faptele lui, care în Dumnezeu sunt săvârşite (Ioan III, 21).

Cine-şi îndrumă viaţa pe calea Adevărului nu va cunoaşte nicicând mlaştinile putrede ale minciunii, nici robia diavolului, care mincinos e dintru începuturi şi tată al minciunii. Minciuna este izvor tulbure de vrăjmăşii, de certuri şi neînţelegeri între oameni. Mincinosul - între semenii săi - e ca rugina pe fier, ca lepra pe corp, ca tumoarea pe creier. El se hrăneşte cu dulceaţa înşelătoare a ascultării tainelor şi a dezvelirii lor; între oameni face tot atâta rău cât rău face otrava în sânge şi nebunia în minte. Mântuitorul cu certare aspră a certat pe slujitorii minciunii: „Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi poftele tatălui vostru săvârşiţi. Acela a fost din început ucigător de oameni şi întru adevăr nu a stat, pentru că adevăr nu este în el. Când spune minciună, dintru ale sale grăieşte, fiindcă mincinos este şi tatăl minciunii" (Ioan VIII, 44).

Iubitorul de adevăr pilduieşte prin toată viaţa sa. El e dorit pretutindeni ca lumina întru întuneric, ca balsamul în durere, ca mângâierea în întristare, ca nădejdea la cel deznădăjduit. În Hristos trăieşte, lui Hristos îi închină toate faptele sale, tot cugetul său, toată inima sa, viaţa sa întreagă.
„Eu sunt Adevărul" - a mărturisit Hristos Domnul. A sluji şi a te închina lui Hristos înseamnă a trăi în Adevăr, a vesti Adevărul şi a face pe toţi să vieţuiască în Adevăr, pentru ca împreună cu Hristos să moştenim bucuriile fără seamăn ale Adevărului şi Vieţii pururea veşnice.
Acesta este dreptarul credinţei pe care ni-l îmbie viaţa şi nevoinţele Sfântului Dimitrie cel Nou-Basarabov.

Sfinţind pământul patriei noastre cu Sfintele lui Moaşte, aşa cum şi alte moaşte sfinţesc pământul şi munca poporului nostru românesc, Cuviosul Părinte Dimitrie Basarabov ne îndrumă statornic, cu îndrumare de sus, către iubirea lui Dumnezeu, către iubirea semenilor, către iubirea patriei cereşti şi către iubirea patriei noastre pământeşti, rugându-ne neîncetat pentru propăşirea ei. Purtând în cuget, ca pe o făclie pururea nestinsă, pilda vieţii şi osteninţelor duhovniceşti ale Sfântului Dimitrie Basarabov, să ne rugăm lui cu îndrăznire sfântă să mijlocească la Tronul ceresc pentru mântuirea sufletelor noastre. „Sfinte Dimitrie, făcătorule de minuni, fii nouă mângâiere întru multele noastre nevoi, neînfruntat rugător către Mântuitorul nostru întru neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, grabnic săritor în clătinările noastre, nezăbavnic ajutător în dobândirea păcii cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, toiag pe calea strădaniilor noastre pentru dobândirea vieţii celei veşnice să fie.” Amin.
(Nifon Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal în Glasul Bisericii, nr. 6, 1989).