Slujirea arhierească – între lumina taborică și durerea răstignirii

 

Cuvânt rostit de către Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la hirotonia întru arhiereu a Arhimandritului Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017

Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Damaschin[1],

Iubite frate întru Hristos și împreună lucrător în Via Domnului din Moldova,

Înaltpreasfințiți și Preasfințiți Părinți,

Domnule Ministru Secretar de Stat pentru Culte,

Distinse autorități,

Iubiți frați preoți,

Cinstit cin monahal,

Iubiți credincioși,

Înlăuntrul Dumnezeieștii Liturghii, la începutul căreia ne aflăm, Părintele Damaschin a fost hirotonit, prin puterea Duhului Sfânt, întru arhiereu. Luăm parte la un moment rar întâlnit în viața Bisericii. Suceava nu a mai avut parte de un asemenea ceas binecuvântat de când Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen a fost hirotonit arhiereu.

Acum, la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Evangheliei, am ascultat cuvântul către Romani al Sfântului Apostol Pavel care ne cere „a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos” (Romani, 15,5). A gândi conform gândului lui Hristos, a avea „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16).

În legătură cu hirotonia întru arhiereu și în legătură cu slujirea arhierească în Biserică, iată ceea ce-i dorim noi, astăzi, Preasfințitului Episcop Vicar Damaschin Dorneanul.

A avea gândul lui Hristos echivalează, după cuvântul rostit al Apostolului Pavel, cu harul „nădejdii” izvorât din „răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi” (Romani 15, 4).

Răbdarea și mângâierea constituie definiția stării de arhiereu. Începând de astăzi, Preasfințitul Episcop Damaschin urcă și mai sus pe muntele mângâierii întru Duhul Sfânt. Ca arhiereu are posibilitatea, în cel mai de foc grad, să guste „cât de bun și cât de dulce este Domnul”. Mantia arhierească îl acoperă cu valurile nesfârșite ale Duhului Sfânt, curgând cascadă. Acestea îl apară, îl ocrotesc, îi dau putere, îi oferă spații nesfârșite și adânci de bucurie duhovnicească. De la înălțimea arhieriei are posibilitatea să vadă întinderile fără hotar ale Bisericii, ale vieții unor preoți, călugări sau credincioși mireni care trăiesc, discret, dar real, viața în Hristos, dobândirea Duhului Sfânt și iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Coborând de pe Tabor, Hristos spune ucenicilor Săi că El va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care-L vor răstigni, și a treia zi va învia (Matei 17,23). Arhiereul, chip și prelungire al lui Hristos Dumnezeu – Omul, trece foarte repede de la starea de Tabor, la cea de Golgota. Uneori, revine pe Tabor pentru a coborî cât mai repede de pe el în Agonia din Ghetsimani.

În viața sa personală și în slujirea Bisericii, arhiereul este chemat să cunoască experiența lărgimii și lungimii, înălțimii și adâncimii (Efeseni 3,18) Căii lui Hristos, Cel mort și înviat.

Lumina taborică și durerea răstignirii alternează de-a lungul întregii slujiri arhierești. Bucuria „de a crede în Dumnezeu” este dublată de privilegiul „de a pătimi pentru El” (Filipeni 1,29). Faptul „de a pătimi pentru Dumnezeu” este condiția stării arhierești, este pâinea cea de toate zilele a arhiereului, pâine spre ființă. Urmându-L pe Hristos în Ghetsimani și urcând împreună cu El pe Golgota, arhiereul este chemat să „trăiască prin Hristos, prin puterea Lui, tragedia lumii ca pe tragedia Sa proprie și personală” cum mărturisește un duhovnic din zilele noastre[2].

Arhiereasca mucenicie, căci despre mucenicie este vorba, se arată în faptul că episcopul este urmașul Apostolilor pe care Sfântul Pavel îi descrie astfel: „Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr; ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 8-10). Purtându-și crucea arhieriei, episcopul este întâmpinat adesea, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu „ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute cu gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări nedrepte și nemeritate și din partea superiorilor și din partea inferiorilor”[3].

Cea mai mare greutate în viața arhiereului, ca de altfel pentru orice creștin adevărat, este legată de duhul lumii care încearcă să pătrundă în inimă și suflet, în cuget și în rărunchi prin orice fisură. Activismul pastoral, eventualele realizări economice, edilitare, sociale,sau educaționale considerate ca reușite personale, laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei, sunt tot atâtea căi prin care duhul lumii, adică al celui viclean, se așează în străfundurile ființei episcopului.

Într-o atare situație, episcopul este chemat să lupte pentru a dobândi sentimentul nimicniciei proprii, al neputințelor personale. „Lumea nu începe cu tine și nu se sfârșește cu tine”, spunea adesea Patriarhul Teoctist, adresându-se arhiereilor din jurul său. Conștiința propriilor slăbiciuni, încercări de tot felul și, mai ales rugăciunea pentru iertarea propriilor păcate și ale păstoriților deschid larg porțile ca Duhul lui Dumnezeu, nu duhul lumii, să sălășluiască în adâncul de taină al episcopului.

În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni constituie izvor continuu pentru ca arhiereul să nu cadă în cea mai grea ispită, aceea de a fi stăpânit de duhul lumii.

Episcopul, pe orice treaptă de slujire s-ar afla, este chemat să-și fundamenteze viața și lucrarea, spune Sfântul Pavel, nu pe „înțelepciunea Cuvântului”, ci pe „crucea lui Hristos”; nu în „înțelepciunea înțelepților și în știința celor păcătoși”, ci în „Hristos Cel răstignit”; nu în cele „tari”, ci „în cele slabe ale lumii”; nu în „cele ce sunt”, ci în „cele ce nu sunt”; nu în „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, ci în „adeverirea Duhului”; nu în „înțelepciunea oamenilor”, ci „în puterea  lui Dumnezeu”; nu în „înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (I Corinteni 2, 4-8).

Într-o scrisoare adresată unui arhiereu în anul 2002[4], Părintele Rafael Noica mărturisește că „vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale Sale, să ne reînvățăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și „mai la îndemână” și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi”.

„Cum vom fi lui Dumnezeu Biserică și Mireasă Hristosului Său?”, se întreabă marele duhovnic și răspunde pentru sine și pentru arhiereu: „Este nevoie ca, mai ales noi, «fețele bisericești», să «osebim vremea» (Luca 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui și să tragem în aceeași direcție cu El”.

„Acum va trebui să se lămurească credința noastră; acum se va vedea, în sfârșit, ce va fi fost Biserică, și ce nu... ce anume va rămânea «neclătinat de porțile iadului» (Matei 16,18)... și ce va trebui să cadă”. „Vom fi nevoiți să ne vedem făcuți de râs și de rușine, și pe noi înșine și pe iubita noastră Biserică și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume, să răbdăm ocări și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri și poticniri și vânzări” (cf. Apocalipsa 13,7 ). „Biserica este chemată «să se lămurească» întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei Ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă întru întâmpinarea Mirelui” (cf. Apocalipsa 22, 16-17).

Iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul,

Scrisoarea către arhiereu a Părintelui Rafael, precum și textul rugăciunii unui arhiereu pentru vrăjmașii săi alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici[5] ar trebui să șadă la locul de pravilă al fiecărui arhiereu, preot, călugăr sau credincios mirean, alături de Sfânta Scriptură, Filocalie, Psaltire și Ceaslov.

Greutatea vieții de arhiereu, greutatea vieții de creștin nu trebuie totuși să ne înspăimânte. „Voi, copii, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul adresându-se creștinilor, sunteți din Dumnezeu și mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4,4). „Nu vă temeți, Hristos a înviat!”, rostea adesea Părintele Sofronie, tată după duh al Părintelui Rafael și fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul. Chiar dacă „noi, creștinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu”[6], este absolut necesar să nu pierdem direcția și anume Hristos -  Cale, Adevăr și Viață. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), adică duhul lumii, zice Hristos.

Biruința lui Hristos asupra duhului lumii este moștenirea cea mai de preț pentru arhiereu, este „apa cea vie” din care ar trebui să se adape orice slujitor al Bisericii, orice creștin. Înrădăcinarea în biruința lui Hristos asupra duhului lumii îl transformă pe arhiereu și pe tot creștinul din „om firesc” în „om duhovnicesc”, care „judecă duhovnicește” (I Corinteni 2, 13-14). El devine „omul lui Hristos”, cum mărturisea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul multor arhierei. Cu o condiţie, spune el: „Să te smereşti cu adevărat”[7]. Simplu, dar extrem de greu. Greu, dar absolut necesar. Adevărata cale a unui stăpân (iar arhiereului ne adresăm prin „vlădică”, adică „stăpân”), este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alții, să fie făcut cel din urmă, priveliște îngerilor și oamenilor.

Prin smeriri repetate și prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine și ani de furtună, prin răstigniri continue și străfulgerări taborice, arhiereul își poartă crucea. Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat „a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi”[8] și la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el și în păstoriții săi. Monah prin propria alegere și arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric și exterior camilafca monahală și mitra împărătească, metaniile de rugăciune și cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotțiitorului și Atotștiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvânteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin întru cele ale voii Sale pentru slujire smerită și curajoasă, răbdătoare și demnă în Biserica Sa. La această rugăciune se adaugă ierarhii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,  toți ierarhii Sfântului Sinod, toți preoții și credincioșii, toți monahii și monahiile pentru ca Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen, ajutat acum de Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Damaschin Dorneanul, să-și continue lucrarea de arhipăstor în Sfânta Arhiepiscopie a Sucevei și Rădăuților cu rod duhovnicesc bogat spre slava Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Amin. 

 

[1] Cuvânt rostit de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la hirotonia întru arhiereu a PC Arhim. Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017

[2] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.223

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76

[4] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 20012, pp. 168-170

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe marginea lacului, Editura Anestis, București, 2006

[6] Arhim. Zaharia Zaharou, Op. Cit., p. 143

[7] Arhim. Arsenie Papacioc, Marele adevăr – Ortodoxia, în Revista Familia Ortodoxă, iulie nr. 7 (102)/2017, p. 1

[8] Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 61

De la același autor

Ultimele din categorie