Fericirile rostite de Mântuitorul Iisus Hristos fac parte din Predica de pe Munte, în care Acesta a descris unele elemente fundamentale ale credinţei pe care a adus-o lumii. „Legea cea Nouă“ este o credinţă a iubirii, nu a legalismului, vizând transformarea lăuntrică a omului. În Predica de pe Munte, Domnul Hristos oferă un rezumat al învăţăturii Sale, un cod al vieţii creştine autentice, capabil să îi aducă omului împlinirea în lumea aceasta trecătoare, dar, în acelaşi timp, fericirea veşnică - mântuirea. 

 

 

Mântuitorul Hristos a rostit această Fericire din adevărata Sa cunoaştere asupra lumii şi a omului, asupra sufletului acestuia şi a mişcărilor lui lăuntrice, a bucuriilor şi suferinţelor pe care le are de înfruntat în viaţa aceasta, spre dobândirea vieţii veşnice fericite. Oricine priveşte cu atenţie istoria trecută şi prezentă a creştinismului poate observa lupta neîncetată a omului pentru ridicarea la o viaţă înaltă spiritual. Viaţa creştină este un „război nevăzut“ împotriva răului, a păcatelor şi a patimilor, o luptă încordată, adeseori până la lacrimi. Însă, după „sudorile ostenelilor“, purificatoare şi curăţitoare, creştinul descoperă şi se hrăneşte, se adapă şi se îndulceşte spiritual cu lacrimile cele spirituale şi de bucurie aducătoare.

 

 

 

La o primă interpretare, am putea crede că Mântuitorul fericeşte pe cei aflaţi în suferinţe şi necazuri, în încercări şi dureri. El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, este Cel care alină sufletul celui întristat, atunci când este chemat prin pocăinţă curată şi rugăciune stăruitoare. El este Cel care „şterge lacrima de pe obrazul tuturor“, alinând şi mângâind, uşurând şi tămăduind. Însă, dincolo de plânsul acesta, datorat necazurilor şi încercărilor, este vorba despre plânsul duhovnicesc, al celor care, profund conştienţi de păcatele săvârşite, caută, prin „baia lacrimilor“, prin pocăinţă, să dobândească iertare şi împăcare. 

 

A-ţi vedea şi recunoaşte păcatele personale este o dovadă de înalt discernământ sufletesc, iar aceasta conduce la pocăinţă şi lacrimi. Omul de astăzi, contrar cuvintelor Mântuitorului, pare a avea o dexteritate deosebită în a vedea, ba chiar a inventa păcate în sufletul aproapelui său, ignorând „pădurea“ de răutăţi din viaţa şi din inima sa. Vede sau creează, analizează şi face „filosofia paiului“ din sufletul aproapelui său, crezând că astfel reuşeşte să se ascundă de mulţimea de „bârne“ din viaţa sa. Iar aceasta este o cruntă amăgire! Credinţa noastră ne învaţă exact contrariul: să fim îngăduitori şi iubitori faţă de ceilalţi, dar să fim exigenţi şi intransigenţi cu propriile căderi. Să le acoperim pe cele ale aproapelui nostru, cu iubire, iertare şi rugăciune pentru întoarcerea şi mântuirea lui, iar pe ale noastre să le îndreptăm, prin pocăinţă şi nevoinţă. Marea şansă pe care ne-o oferă neîncetat Dumnezeu este aceea că, în iubirea Sa nesfârşită, El nu ne judecă niciodată după ceea ce suntem, ci potrivit a ceea ce ne-a chemat El să devenim, adică „dumnezei prin har şi lucrare“. Nu ne judecă după un trecut păcătos, ci priveşte la noi din perspectiva şi cu speranţa unui viitor pe care ni-l putem face virtuos şi mântuitor. Oare, nu tot aşa ar trebui să procedăm şi noi cu semenii noştri?

 

 

Îi fericeşte pentru eroismul moral de care dau dovadă, văzându-şi şi plângându-şi păcatelor, cu speranţa iertării şi a mântuirii. Or, nimic nu pare a fi mai greu în viaţă decât să te vezi aşa cum eşti, duhovniceşte, în realitate, nu aşa cum vrei să pari, ba, chiar mai mult, cunoscându-ţi căderile, să lupţi împotriva lor. Aceasta este, de fapt, şi cea mai grea luptă a vieţii noastre: lupta cu noi înşine. Sensul ascezei creştine şi, totodată, paradoxul ei este: să lupţi cu tine însuţi, să te înfrângi pe tine însuţi, devenind, astfel, un învingător. Adică să te vezi aşa cum eşti, cu virtuţile sau calităţile personale, pe care să le pui în lucrare şi în folosul tuturor, cu smerită cugetare, dar să-ţi conştientizezi şi căderile abisale ale conştiinţei, iadul în care te-au aruncat păcatele şi să-ţi doreşti să te înalţi din acest infern. Pe astfel de „eroi spirituali“ îi fericeşte Mântuitorul Hristos şi nicidecum pe cei care se complac în platitudinea păcatelor şi în laxismul fărădelegilor. 

 

 

Spiritualitatea noastră ortodoxă recomandă să nu căutăm niciodată necazurile, încercările şi suferinţa, pentru că nu ştim cum vom reacţiona atunci când le vom trăi profund. Au existat sfinţi şi Părinţi duhovniceşti cu viaţă îmbunătăţită care cereau de la Dumnezeu să trimită asupra lor încercări, pentru a se căli spiritual. Noi, însă, să nu le cerem, dar, atunci când vor veni asupra noastră - pentru că mai devreme sau mai târziu, fiecare gustă din cupa aceasta amară a suferinţelor -, să le primim cu demnitate şi spre al nostru folos duhovnicesc, nu cârtind sau împotrivindu-ne, nici revoltându-ne sau aruncând vina asupra altora, ci înţelegându-le ca pe o cale mai aspră, ce conduce spre preadulcea mântuire. 

 

 

 

Mângâierea pe care o promite Mântuitorul Hristos în această Fericire se referă mai ales la alinarea sufletească. Acela care a primit-o simte o pace, o mângâiere şi o bucurie asupra trupului său, asupra întregii sale existenţe.

 

 

Vor fi fericiţi în viaţa viitoare nu cei care doar sesizează şi se lamentează din cauza căderilor personale sau colective, ci aceia care luptă efectiv pentru îndreptarea lor, atât în viaţa personală, cât şi în viaţa celorlalţi. 

 

 

O putem împlini, în primul rând, fiind atenţi la „aşezarea“ noastră duhovnicească, luptând împotriva păcatelor personale, iar atunci când, totuşi, am căzut în astfel de păcate, mari sau mici, multe sau puţine, să cerem iertare, prin pocăinţă şi lacrimi. O putem împlini, de asemenea, prin tot sfatul bun oferit aproapelui nostru, de a se lepăda de păcat şi de a se întoarce la adevărata viaţă, cea trăită în virtute. Dar modul cel mai înalt de a o împlini îl constituie o viaţă de virtute şi fapte bune, împlinirea cuvintelor mântuitoare ale credinţei noastre, prin care ne facem un exemplu desăvârşit şi model sublim tuturor. 

 

 

Părinţii duhovniceşti, de Dumnezeu inspiraţi, ne descriu la modul cel mai înalt, dar în acelaşi timp şi practic, importanţa virtuţii acesteia în viaţa noastră. Întrucât nu există om fără de păcat, nu poate exista nici mântuire fără de pocăinţă. Iar aceasta nu înseamnă doar a ne mărturisi păcatele, în faţa părintelui duhovnic, la anumite intervale de timp sau în anumite perioade ale anului bisericesc, ci este un exerciţiu de pocăinţă permanentă sau neîncetată. Ea devine un dar, ce rodeşte în „plânsul duhovnicesc“, cel de bucurie făcător, şi în „lacrimile spirituale“, pururea curgătoare şi de bucurie aducătoare, taine ale veacului viitor. Sfântul Isaac Sirul spunea că lacrimile duhovniceşti nu sunt lacrimi care ard sau care usucă, aşa cum sunt lacrimile de pe urmă ale păcatelor noastre, ci sunt lacrimi care îngraşă şi aduc bucurie şi alinare.