Pronia dumnezeiască îngăduie căderea în patimi ca să simţim mai bine mârşăvia noastră, să ne smerim pe sine şi să gândim că suntem mai răi decât toată făptura. Despre aceasta scrie Sfântul Grigorie Sinaitul în capitolul 117: «Dacă omul nu va fi uitat şi biruit, lăsat fără nici un ajutor de la Dumnezeu sau de la altcineva, pe punctul de a cădea în deznădejde, ispitit, nu se va putea umili şi nu se va putea socoti cel mai mic şi ultimul rob dintre toţi». Aceasta este o smerenie ce vine din pedeapsă şi prin care se primeşte de la Dumnezeu smerenia cea înaltă.

Din acestea se vede că este prea periculos să străbaţi drumul virtuţilor cu nădejde în sine şi fără smerenie. Sunt multe exemple, atât din vremurile de demult, cât şi din zilele noastre, cu cei care s-au înşelat din această cauză. Dar Domnul ne izbăveşte din toate cu milostivirea Sa.

(Starețul Macarie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 283)