† BENEDICT,

din harul lui Dumnezeu,

Episcopul Sălajului

Cucernicului cler, cuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi din Episcopia Sălajului, bucurie și speranță de la Hristos cel înviat, iar de la noi arhierească binecuvântare.

Femeia, mesager al învierii

Iubiți frați și surori,

Zorii duminicii Învierii le arată pe femeile mironosițe actori principali ai lucrării de înnoire pe care Hristos o săvârșește în lume. Indiferent de circumstanțe, dincolo de evidențe, însoțite de o altfel de certitudine, pornesc înspre mormântul Celui iubit pentru a-și împlini misiunea și dincolo de moarte, precum au făcut-o în viață. Fidelitatea și curajul care le-a caracterizat comportamentul, stând în fața crucii, le determină să finalizeze ceea ce rămăsese neterminat după îngroparea grăbită: „Au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă” (Marcu 16,1). Obstacolul pietrei mari de mormânt sau al morții, ca ultim stadiu al realității, este depășit de dragoste, mai puternică decât moartea (Cântarea cântărilor 8,6), care marchează o nouă axă de gândire, pornind de la realitate așa cum este ea. Îngerul le răsplătește comportamentul, deschizând ceea ce părea închis: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” (Luca 24, 5-6). O astfel de atitudine atunci și aici se răsplătește cu simțământul învierii.

Dragi credincioși,

Anul 2026 a fost dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pastorației familiei creștine și sfintelor femei din calendar. Cele două teme sunt legate și socotim că așază în centru icoana, cu valoare de protagonist, a celor care au un rol deosebit, atât în viața de familie, cât și în Biserică. În acest cadru, în mesajul pastoral de la sărbătoarea Paștilor din anul acesta vom încerca să evidențiem, la nivel de principiu, modul în care femeia creștină devine mijloc prin care „gramatica învierii” se răspândește în lexicul vieții cotidiene, ca întrupare imediată și concretă a Evangheliei bucuriei și a păcii. Și așa cum obișnuim, încercând o sistematizare pentru o mai bună transmitere, vom propune cinci elemente cu legătură între ele, care se suprapun necesar peste realitățile contemporane, pornind de la exemplul sfintelor femei mironosițe, mesagere ale Învierii.  

Vom porni de aici: în mentalitatea vremii de atunci, femeia avea un rol limitat, ba chiar periferic. Odată ce s-au întâlnit cu învierea, femeile mironosițe, în mod obligatoriu, ocupau poziția de martor a acesteia, dar unul „neacreditat”. Cei doi călători la Emaus confirmă o poziție caracterizată de scepticism și relativă surprindere cu privire la mărturia femeilor atunci când îi relatează Celui Înviat: „Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Luca 24, 22-23). Martorul periferic, potrivit culturii vremii, capătă, dintr-o dată, rol central, o „gramatică inversată”, nu din motive de prestigiu, ci după capacitatea inimii de a arăta iubire și fidelitate. Din această perspectivă, se confirmă, de-a lungul a generații, rolul femeii în transmiterea credinței în familie, ca mamă sau bunică, în discreție, dar cu consistență, pornind de la darul, slujirea și lucrarea ei specifică. Din lista celor 16 sfinte femei canonizate în acest an de Biserica noastră, Sfânta Magdalena de la Mălainița, o femeie simplă din comunitatea românească din Timoc (Serbia), ne arată că sfințenia nu depinde de un capital simbolic, de o poziție socială, ci, mai ales, de perseverența în credință și a slujirii constante acolo unde te așază Dumnezeu.

În continuare, vorbind despre fidelitatea femeilor mironosițe față de Domnul adăugăm și atributul de „costisitoare”, în sensul procurării miresmelor îndătinate, dar, mai ales, de pe urma contextului nesigur, ba chiar periculos ce însoțește Învierea. Femeile mironosițe apar în peisaj când nimic nu e limpede, când există o tensiune și o frică generalizată. În plus, anumite gesturi, într-o astfel de realitate, pot fi lecturate drept inutile, nenecesare. Fidelitatea se verifică în registru pascal prin puterea de a sluji binele cu grijă, prin educarea copiilor, rugăciune, sau, pur și simplu, prin prezența în comunitate. Sfintele femei românce pot fi socotite „mame duhovnicești ale poporului”, care „risipesc” smerenie, dragoste de aproapele, credință puternică, răbdare în necazuri sau curajul de a mărturisi. Ele ne dezvăluie spiritul pascal adâncit în comportamente, în situații ostile, ca rezistență discretă și, deopotrivă, activă.  În acest cadru, Sfânta Blandina de la Iași, neînsemnată ca poziție socială, exclusă chiar din propria sa familie, deportată ani buni în Siberia, renunțând la toate, transformă suferința în compasiune, deportarea în slujire, umilința într-un loc al harului.

Tot cu referire la misiunea femeii creștine se adaugă și timpul pascal – „dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii” (Marcu 16,2), „fiind încă întuneric” (Ioan 20,1). Învierea începe în zori, fără zgomot, fără spectacol, fără marketing. În această paradigmă se revelează și lucrarea femeii în familie sau lume, discret, în ascuns, fără așteptări, în situații concrete, în particularul comun al vieții. Harul învierii se vădește, mai ales, ca asceză împotriva imaginii, iar sfințenia ca retragere și profunzime. Pentru a argumenta această caracteristică, o evocăm pe Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț (mama Sfântului Dometie cel Milostiv), care vădește maternitatea în cadrele unei sfințenii cuminți ascunse – copii crescuți în frica lui Dumnezeu, muncă cinstită și responsabilitate, apoi în viața monahală, într-o consecvență firească, transferând aceleași valori spirituale în noua sa formă de viețuire. 

Adăugăm mai departe și curajul iubirii atât de specific femeilor mironosițe și femeii, în general, împotriva fricii paralizante. Vocabularul folosit în Evanghelie ne vorbește despre teama care închide: „ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor” (Ioan 20,19). Curajul se generează nu atât prin algoritme raționale, autosugestie sau analize de situație, ci, mai ales, prin prezență. Domnul însemna pentru femeile mironosițe o prezență lăuntrică constantă. Această stare se caracterizează prin pace, siguranță interioară, încredere, care, practic și înspre în afară, se manifestă ca încurajare și mângâiere comunitară, așa cum se întâmpla în cazul Cuvioasei Mucenițe Evloghia de la Samurcășești, o mare misionară creștină a veacului trecut, ucisă în bătaie de comuniști pentru credința sa.

În cele din urmă, mai adăugăm un aspect important. În peisajul Învierii, piatra mormântului se impune și pare să fixeze definitiv o realitate fără nici o perspectivă. Mergând spre locul îngropării, femeile se întrebau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (Marcu 16, 3) Această interogație indică un epilog închis. Și totuși, puterea credinței merge mai departe, în ciuda evidenței raționale, și generează un parcurs, în aparență, fără sens, de vreme ce orice schimbare pare imposibilă. Partea omului devine esențială pe drumul credinței, chiar dacă Dumnezeu este Cel care mută pietrele. Femeile asumă un drum, o osteneală, dar, mai ales, un risc. Intervenția este de natură dumnezeiască, dar pașii omului nu sunt anulați. Tradusă în termenii unui principiu, această atitudine ne arată că femeia, prin puterea credinței, poate contribui substanțial la a debloca situații familiale, instituționale, personale sau sociale. Pentru ea, o situație limită, o criză, poate fi un context al lucrării harului, care se dă, mai ales, celor curajoși și harnici. Se remarcă esențial într-o astfel de ipostază Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, care transformă memoria martiriului în sursă de demnitate și fidelitate.

Iubiți credincioși sălăjeni,

Pornind de la aceste exemple luminoase, putem afirma cu tărie că sfințenia nu presupune contexte excepționale de viață, nu cere fuga din lume, nu exclude categorii de oameni, ci înseamnă firescul slujirii lui Dumnezeu în spațiul și timpul pe care ni le oferă Dumnezeu. Femei simple, mame dedicate, soții fidele, călugărițe retrase, sau femei cu poziții sociale, toate căutând, mai întâi, cele ale Împărăției, și-au dovedit rolul lor în mărturisirea credinței și a transmiterii valorilor spirituale, emanând speranță și încredere, dar și curajul ce stă la baza înnoirii lumii.

La sărbătoarea Paștilor, fiind un răstimp de tihnă, suntem chemați să luăm mângâiere, să primim încurajare, dar și să ne asumăm responsabilități. Rolul femeii în familie, școală și lume se cere a fi reevaluat, nu doar în sensul de revendicări și drepturi, ci, cu precădere, ca șansă, ca participare, ca lucrare. În sens imediat, în eparhia noastră, ne dorim mult să oferim roluri bunelor noastre credincioase, care să contribuie esențial la viața din parohii – în cântarea la strană (de aici și dorința ca școala de cântăreți de la Zalău să fie frecventată consistent de doamne), în activitățile cu copiii și tinerii, în lucrarea de catehizare, în consilierea pastorală, în slujirea filantropică și în multe alte sectoare ale vieții bisericești.

Încheind această scrisoare pastorală, acum, la împlinirea unui an de slujire în frumoasa Episcopie a Sălajului, vă mulțumim tuturor pentru dragostea constantă și entuziastă cu care ne înconjurați, pentru bucuria pe care ne-o oferiți cu generozitate, pentru susținerea neîntreruptă în activitățile noastre, dar, în mod special, pentru rugăciunea intensă pe care o faceți pentru noi. Și, deopotrivă, vă cerem îngăduință pentru cele pe care încă nu am reușit să le realizăm, dar și rugăminte de iertare pentru cele nedepline, pe care, din neatenție sau neputință, le-am săvârșit. Acum, la ceas de sărbătoare, cu iubire părintească și speranță, vă îmbrățișăm pe toți, și, plini de bucurie, vă zicem: Hristos a înviat!

† Benedict

Episcopul Sălajului