† Ieronim,

din mila și cu harul lui Dumnezeu

Episcopul Daciei Felix

Preacuviosului cin monahal, 

Preacucernicului cler,

Preaiubiților credincioși creștini din Eparhia Daciei Felix și 

Tuturor celor care sunt împreună-mărturisitori cu noi ai bucuriei Învierii lui Hristos, 

Har, bucurie, pace și sănătate de la Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, întru toate bunăvoire cu prilejul luminatului Praznic al Învierii Domnului, iar de la Noi arhierești și părintești binecuvântări!

„Să alergăm cu toată inima la Hristos care ne cheamă, revărsându-ne spre El inimile, și să nu deznădăjduim de mântuirea noastră"[1].

Hristos a înviat!

Adevărat, a înviat!

Binecuvântați slujitori și credincioși iubitori de Praznic,

Dăm slavă lui Dumnezeu, Care este Izvorul Vieții (Ps 35, 9; Apoc 21, 6), pentru că ne-a învrednicit și în acest an să ne împărtășim de lumina sfântă izvorâtă din Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cel mai măreț eveniment al istoriei omenirii, momentul care a schimbat definitiv destinul lumii.

Ne bucurăm duhovnicește de biruința Mântuitorului și cântăm și mărturisim împreună că „Hristos a Înviat”.  El este „lumina cea pururea fiitoare” și „Soarele dreptății”, Care, din dragoste nesfârșită față de oameni, a dăruit și dăruiește viață tuturor celor care Îl caută. 

Prin Înviere, Hristos, „Lumina lumii” (In 8, 12), luminează și încălzește inimile celor credincioși, oferind în dar viața cea adevărată și chemându-ne la comuniunea cu Dumnezeu. 

În acest fel, Învierea lui Hristos nu este doar eveniment istoric, ci și realitatea duhovnicească pe care se întemeiază viața cea veșnică în comuniune cu Dumnezeu. În întunericul păcatului, Hristos Cel Înviat este Lumina cea neapusă Care ne cheamă, Care ne invită la Ea, Care ne atrage în mod irezistibil întocmai precum soarele risipește întunericul și atrage viața prin căldura și lumina sa. Hristos Înviat ne adună pe toți cei credincioși așa cum ucenicii s-au adunat în jurul Lui după Înviere (In 20, 19-29). 

Prin izbânda definitivă asupra păcatului și a morții (1 Co 15, 54-57), Hristos ne oferă motiv de nădejde, dar și imbold către unitate, pentru că Învierea lui este temei pentru învierea noastră, a tuturor împreună, nedespărțiți de Hristos, ci doar în comuniune cu El. Biserica, în calitate de Trup al Mântuitorului, este mărturia istorică a omului unit cu Dumnezeu, pentru că, prin Sfânta Euharistie, credincioșii devin un singur trup în Hristos (1 Co 10, 16-17). Euharistia, care este actualizarea reală a Jertfei lui Hristos, constituie momentul cel mai profund al unirii dintre Hristos și credincioși, dar și a comuniunii dintre credincioșii adunați în lăcașul de cult. În acest fel, Învierea este prilej de bucurie praznicală, dar și început, temelie și finalitate a unității Bisericii. 

Iubiții mei,

Învierea este piatra de temelie a credinței noastre. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră” (1 Co 15, 17). Fără Înviere, nu ar exista creștinism, nu ar exista Biserică. Hristos Cel Înviat este centrul vieții noastre duhovnicești, El este Capul Bisericii, iar noi suntem mădularele Trupului Său tainic nedespărțit.

Încă din zorii creștinismului, credința în Înviere a fost fundamentul care i-a unit pe cei credincioși și care le-a dat puterea de a înfrunta persecuțiile, suferințele și încercările. Învierea Mântuitorului a fost, peste veacuri, sursă de speranță, de comuniune și de viață veșnică.

Pentru poporul român, credința în Înviere a fost și este esențială. Creștinismul a pătruns în Dacia odată cu predica Sfântului Apostol Andrei și a Sfântului Apostol Filip, și s-a înrădăcinat profund în sufletele strămoșilor noștri. În pofida vitregiilor istoriei, românii au păstrat unitatea de credință și unitatea națională, având în centrul vieții lor, ca icoană, dar și ca far călăuzitor către veșnicie, Învierea Domnului. 

Dacă privim la evenimentele importante din istoria neamului românesc, remarcăm faptul că marile biruințe s-au împlinit întotdeauna prin puterea credinței. Unirea Principatelor din 1859, Marea Unire din 1918 și toate celelalte momente definitorii ale identității noastre naționale s-au realizat sub semnul Crucii și al Învierii, sub semnul Jertfei și al comuniunii. Biserica Ortodoxă Română a fost întotdeauna un pilon al unității, unind sufletele credincioșilor în Hristos Cel Înviat.

Anul 2025 este înveșmântat în straie de sărbătoare, pentru că, în acest an, Biserica Ortodoxă Română aniversează autocefalia și ridicarea la demnitatea sau rangul de Patriarhie. Obținută în 1885 și recunoscută de către Patriarhia Ecumenică, autocefalia a fost un pas esențial spre maturizarea Bisericii noastre. În 1925, această maturizare a culminat cu ridicarea la rang de Patriarhie. 

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române nu reprezintă un simplu act administrativ. Ea constituie semnul văzut al lucrării lui Hristos Înviat, în Biserică. Este dovada faptului că poporul român, păstrându-și credința ortodoxă, a fost vrednic de o Biserică organizată și liberă, capabilă să își poarte singură crucea, să își păstorească credincioșii și să nască sfinți și martiri din mijlocul credinciosului neam românesc. Din acest motiv, în 2025, Biserica noastră omagiază Centenarul Patriarhiei Române, dar, totodată, îi comemorează pe duhovnicii şi mărturisitorii ortodocși români din secolul al XX-lea, care sunt mărturii vii ale puterii credinței strămoșești pe care s-a clădit unitatea națională. 

Biserica și credința au fost și sunt temelia identității noastre naționale. În momente de bucurie sau de încercare, românii și-au găsit sprijinul în Dumnezeu și în Biserică, iar istoria ne arată că fără credință, fără Cruce și fără rugăciune, neamul nostru nu ar fi putut dăinui. 

De fiecare dată când poporul român a trecut prin încercări – fie că a fost vorba despre invazii, prigoane sau regimuri ateiste – credința a rămas stâlpul de rezistență. În timpul ocupațiilor străine, icoanele și crucile au fost stindarde ale biruinței prin răbdare și nădejde. Hristos cel Înviat a fost și este speranța poporului nostru! El reprezintă izvor și mijloc de coeziune și comuniune. 

Oare am putea vorbi despre România fără sfinții și martirii ei? Sfinții Brâncoveni, care și-au dat viața pentru Hristos, sunt dovada că în credință găsim cea mai mare demnitate. La fel, mărturisitorii din temnițele comuniste au fost torțe de lumină în întunericul ateismului impus.

Astăzi, poate că nu ne mai luptăm cu arme și săbii, dar ne confruntăm cu o altă provocare: păstrarea credinței într-o lume care încearcă sistematic să ne îndepărteze de Dumnezeu. Dacă înaintașii noștri au rezistat în fața prigoanelor, noi suntem chemați să mărturisim credința printr-o viață curată, prin rugăciune și prin dragoste de semeni. Într-o societate dominată de materialism, individualism și secularizare, păstrarea unității de credință devine o luptă duhovnicească esențială. 

Hristos a întemeiat Biserica pe adevărul dumnezeiesc, spunând: „Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Mt 16, 18). Această făgăduință ne arată că unitatea credinței nu este doar o dorință omenească, ci un dar divin, păstrat prin harul Duhului Sfânt. În rugăciunea Sa dinainte de Pătimiri, Mântuitorul Iisus Hristos s-a rugat Tatălui: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine” (In 17, 21). Această unitate nu este una formală sau exterioară, ci una profundă, tainică, întemeiată pe adevărul dumnezeiesc. Unitatea adevărată nu se sprijină pe simple înțelegeri omenești, ci pe Hristos Însuși, Cel care este „același, ieri și azi și în veci” (Evr 13, 8). Biserica rămâne una și nedespărțită pentru că este zidită pe El.

Pentru ca această unitate să rămână vie, noi trebuie să ne ancorăm în învățătura ortodoxă, în Sfânta Scriptură și în Tradiția Sfinților Părinți, fără compromisuri sau influențe care să ne dilueze credința. Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune, pentru a trăi împreună în dragoste și în unitate, după chipul Preasfintei Treimi. Nu suntem chemați să trăim izolați, ci să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Sfântul Apostol Pavel ne învață clar: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (1 Cor 12, 27). Așadar, viața noastră creștină nu poate fi în afara Bisericii, ci trebuie să fie o participare vie la unitatea Bisericii. Cum putem face acest lucru? Prin credință, rugăciune, iubire și împărtășirea cu Hristos în Sfintele Taine

Dreptmăritori creștini, 

În lumina Învierii lui Hristos, principala noastră responsabilitate este aceea de a fi mărturisitori ai Învierii și ai unității. Acest adevăr nu este doar un mesaj de sărbătoare, ci însăși esența credinței noastre, temelia vieții noastre creștine. Poporul român, de-a lungul veacurilor, a fost un popor mărturisitor al Învierii și păstrător al unității de credință, trecând prin încercări grele, dar rămânând statornic în Ortodoxie. 

Mai mult ca oricând, suntem chemați să păstrăm moștenirea sfântă a credinței și unității noastre. Trăim într-o lume secularizată, în care valorile tradiționale sunt atacate, iar credința este pusă la încercare. Ca români ortodocși, suntem datori să rămânem uniți în Hristos Cel Înviat, să ne cinstim Biserica și să transmitem generațiilor viitoare credința cea dreaptă. 

Hristos a biruit moartea și ne-a deschis calea către viața veșnică. Noi, românii, am înțeles acest adevăr și l-am purtat în sufletele noastre din generație în generație. 

Să ne rugăm, dar, ca Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în unitatea credinței, să ne dăruiască discernământ și statornicie, iar prin harul Duhului Sfânt să ne păstreze în comuniunea mântuitoare a Bisericii!

Hristos a înviat și ne-a chemat să fim lumina lumii! Să păstrăm unitatea credinței, să trăim în iubire și să ducem mai departe moștenirea sfântă a poporului nostru.

Fie ca Învierea lui Hristos să ne dea putere, să ne întărească în mărturisire și să ne unească pe toți în iubirea lui Dumnezeu! 

Hristos a înviat!

Adevărat, a înviat! 

Cu arhierești binecuvântări, al dumneavoastră către Hristos, Cel Înviat din morți, rugător,

† Ieronim,

Episcopul Daciei Felix