PS Ignatie: „Dacă am reinstaura instituția uceniciei în toate domeniile vieții noastre, fizionomia societății ar arăta altfel”

Apostolii și-au asumat costul uceniciei, starea de smerenie, disponibilitatea de a asculta și de a se lăsa modelați de o autoritate duhovnicească – autoritatea lui Hristos. Vremurile cele mai prolifice și mai mirabile din punct de vedere spiritual și cultural au fost vremurile în care s-a pus un accent deosebit pe ucenicie, pe statutul de învățăcel – cel care are disponibilitatea de a primi din experiența maestrului.

Duminică, 4 iulie 2021, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în localitatea Cănțălărești, comuna Ştefan cel Mare, Protopopiatul Vaslui.

Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părinţii consilieri eparhiali Eduard Irimiea şi Vladimir Beregoi, şi părintele protopop Adrian Chirvasă. Sfânta Liturghie a fost oficiată pe un podium amenajat în apropierea statuii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare din localitate.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre chemarea pe care Hristos a adresat-o celor ce aveau să Îi devină ucenici, precum și despre promptitudinea răspunsului lor:

«Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El» (Matei 4, 19-20) Pasajul evanghelic ne vorbește despre chemarea la apostolat a ucenicilor lui Hristos. Mare parte din ucenicii lui Hristos aveau drept îndeletnicire pescuitul. Era o sursă de venit. Trăiau în preajma lacului Tiberiadei și prin vânzarea peștilor, își puteau întreține familiile.

Într-una din zile, Hristos se apropie de ei, spunându-le, într-o manieră, am crede noi, abruptă, că trebuie să Îl urmeze. Evangheliștii ne mărturisesc în unanimitate promptitudinea cu care au răspuns chemării la apostolat. Ei folosesc un adverb de timp, pentru a pune în evidență răspunsul: „îndată” au lăsat mrejele și L-au urmat.

Dacă noi am fi fost în locul ucenicilor, i-am fi cerut lui Hristos să ne dea o fișă a postului a ceea ce înseamnă a fi pescar de oameni. Am fi avut nevoie de detalii suplimentare. Ucenicii lui Hristos au făcut ascultare, cu maximă promptitudine, față de această chemare, lăsându-și mrejele – sursa lor de venit, și urmând pe Cineva pe care L-au văzut pentru prima dată.

Auziseră despre Iisus, însă nu știau suficiente lucruri despre El, ca să aibă siguranța extraordinară de a renunța la tot, inclusiv la sursa lor de venit, ca să Îl urmeze. Ucenicii lui Hristos se bucurau de o anumită siguranță relativă a vieții. În momentul în care Hristos i-a invitat să Îl urmeze, s-a instalat o nesiguranță absolută, pentru că ei nu știau nimic din ceea ce presupune misiunea de a fi pescari de oameni.

Cum am putea înțelege răspunsul plin de promptitudine al ucenicilor în fața chemării lui Hristos?

Unul dintre teologii occidentali are o carte intitulată foarte sugestiv: „Costul uceniciei”. Acesta ne spune că ucenicii L-au putut urma pe Hristos cu maximă promptitudine și spontaneitate, renunțând la tot, pentru că răspunsul la această chemare era însuși Hristos.

Autoritatea spirituală dumnezeiască care decurgea din Hristos era cea care i-a convins și i-a determinat, dându-le simțământul lăuntric că este demn de urmat Cel care le-a adresat îndemnul: „veniți după Mine...”. Ucenicii lui Hristos au putut răspunde chemării lui Dumnezeu-Omul pentru că El însuși era răspunsul la această chemare. Lor nu le mai rămânea decât să-L asculte și să pună în aplicare.

Preasfinția Sa a vorbit despre virtutea uceniciei și a ascultării de un îndrumător spiritual:

Acest pasaj evanghelic este extrem de actual pentru că ne vorbește despre ucenicie  – una din instituțiile spirituale la care am renunțat.

Trăim într-o lume dominată, din păcate, de oameni autosuficienți și omniscienți. Cred că le știu pe toate, că dețin informații din toate domeniile și se comportă cu foarte mult orgoliu și aroganță.

Prea puțini sunt dispuși să își asume starea de a învăța, de ucenicie, de a se lăsa modelați de un maestru.

Autosuficiența și mândria ne exclud din această formare și cizelare a personalității proprii.

Din păcate, morbul aroganței și al mândriei pătrunde în mințile copilașilor, care sunt încurajați să se revolte împotriva profesorilor, să considere că au numai drepturi, fără responsabilități.

La locul de muncă, un colaborator va crede că știe mult mai mult decât superiorul său, cel care din punct de vedere ierarhic are responsabilitatea de a se ocupa de bunul mers al lucrurilor.

La fel, în toate straturile vieții sociale, fiecare crede că i se cuvine un loc prin care se legitimează ca fiind cel care îi învață, cu superioritate și aroganță, pe ceilalți și că dă lecții tuturor. Nu vom găsi dorința de a ucenici, de a învăța și de a ne lăsa cizelați.

Apostolii și-au asumat costul uceniciei, starea de smerenie, disponibilitatea de a asculta și de a se lăsa modelați de o autoritate duhovnicească – autoritatea lui Hristos. Vremurile cele mai prolifice și mai mirabile din punct de vedere spiritual și cultural au fost vremurile în care s-a pus un accent deosebit pe ucenicie, pe statutul de învățăcel – cel care are disponibilitatea de a primi din experiența maestrului.

În viața creștină nu putem concepe, în niciun fel, că ne vom putea bucura de creștere spirituală fără să ucenicim. Nu există viață duhovnicească fără ucenicie. În Biserică avem instituția duhovnicului, a maestrului spiritual, cel care își asumă la modul cât se poate de responsabil și conștient, statutul de povățuitor, de călăuzitor, de cel care împărtășește din experiența pe care o primește, prin inspirație de la Dumnezeu, ucenicilor, celor care vin să se spovedească.

Un maestru adevărat nu se poartă cu aroganță, cu superioritate și cu mândrie față de ucenicii săi, pentru că nu ar avea cum să îi modeleze. Mândria instaurează multe blocaje în relațiile dintre oameni.

Hristos nu avea nevoie să își dovedească, în niciun fel, superioritatea față de ucenicii Săi, să își etaleze calitățile taumaturgice sau înțelepciunea. Nu era nevoie de nimic din toate acestea.

Un maestru, un dascăl adevărat nu face niciodată caz de inteligența lui sau de statutul pe care îl are. Autoritatea decurge în mod firesc, natural, din modul lui de a se comporta, din experiența pe care o are și o împărtășește ucenicilor. La dascălii care folosesc mai mult coerciția decât atitudinea de condescendență și de autoritate spirituală, undeva, de fapt, ceva nu funcționează. Ar vrea să suplinească puțin lipsa de inteligență cu coerciția, ca să își câștige o oarecare autoritate. Un om inteligent recurge extrem de rar la coerciție, iar când totuși recurge, o face în logica de a simți învățăceii că este spre binele lor.

Părintele Episcop Ignatie a înfățișat roadele uceniciei, ale formării alături de un îndrumător, precum și pericolul autosuficienței:

Societatea noastră, care pare să ia un anume chip și turnură, a renunțat la tot ceea ce înseamnă ucenicie, formare, mai ales spirituală. Un om care are conștiința propriilor lui limitări poate să sporească și din punct de vedere spiritual și intelectual.

Am întâlnit cu toții oameni autosuficienți, care cred că le știu pe toate. Nu ne putem apropia să îi învățăm nimic – îi va deranja cumplit -, nici să încercăm, într-o manieră condescendentă să le împărtășim din experiența noastră. Nu ne vor asculta. Vor interpune între noi și ei un zid. Sunt prea aroganți să creadă că mai sunt lucruri pe care ar putea să le învețe de la cineva care chiar poate să aibă o experiență bogată în domeniul respectiv.

Dacă am reinstaura instituția uceniciei în toate domeniile vieții noastre – în familie, în școală, la locul de muncă – fizionomia societății ar arăta altfel, în sensul foarte pozitiv și spiritual al cuvântului. Oamenii vor avea conștiința complementarității. Dumnezeu ne-a creat să ne bucurăm unii de alții, de experiența pe care o acumulăm fiecare, în domeniile în care ne-am pregătit.

Poate va spune cineva că sună foarte utopic și idealist. Să ne gândim la celebrele școli filosofice, din antichitate sau chiar recente. De pildă Constantin Noica avea, la Păltinș, școala de „sihăstrie” culturală, o adevărată ucenicie culturală. Arogantul, cel care credea că le știe pe toate, nu era primit.

În Biserică încă este prezentă instituția uceniciei. Duhovnicul, cel care spovedește, la rândul lui, este ucenic. Un maestru foarte bun, la rândul lui, a trecut prin etapa uceniciei. Dacă a fost un ucenic foarte bun, capabil să asimileze, întru smerenie, ceea ce a oferit maestrul său, va ajunge, din ucenic, maestru, formându-și proprii ucenici. Din păcate, sunt medici foarte buni care nu reușesc să își formeze ucenici; avem profesori brilianți, dar care nu au ucenici cărora să le transmită ceea ce ei au acumulat; avem preoți foarte buni, care nu au harisma de a-i forma pe oameni, în stare de smerenie.

Ucenicii lui Hristos au răspuns chemării la apostolat, pentru că Hristos era răspunsul. Unul singur a trădat, Iuda, pentru că a fost un ucenic slab, mândru și plin de sine, care si-a propus să Îl submineze și să Îl saboteze. Nu și-a dat seama că, dorind să Îl saboteze pe Hristos, s-a sabotat pe sine însuși, sfârșind într-o manieră groaznică.

Hristos este răspunsul autentic la tot ceea ce ne poate frământa sau neliniști. Dacă Îl vom urma, vom primi și încredințarea lăuntrică a împlinirii noastre sufletești. Vocația înseamnă nu alternative și ezitări, ci conștiința că nu putem face altceva decât numai acel lucru.

În contextul manifestărilor dedicate cinstirii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cu prilejul împlinirii a 517 ani de la trecerea sa în veşniciedupă Sfânta Liturghie, corul „Dignus est”, al preoţilor din Episcopia Huşilor, a interpretat mai multe piese cu caracter patriotic şi naţional, iar actorii de la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad au ţinut o mică scenetă în memoria marelui voievod.

Sursa: episcopiahusilor.ro

De la același autor

Ultimele din categorie