† NICODIM

Din mila lui Dumnezeu, Episcop al Severinului și Strehaiei

Iubitului nostru cler, cinului monahal și drept-credinciosului popor din Episcopia Severinului și Strehaiei, har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

Iubiții mei fii duhovnicești,

Timp de trei ani și jumătate, Domnul nostru Iisus Hristos a propovăduit cuvântul Evangheliei Sale și a săvârșit nenumărate minuni, vindecând cu puterea-I dumnezeiască pe cei bolnavi, tămăduind pe cei leproși și înviind din morți. Când ucenicii Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan au venit la Iisus Hristos, ca să-L cerceteze, El le-a zis: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește” (Luca 7, 22). Foarte multe învățături și minuni săvârșite de Domnul Iisus Hristos n-au putut fi menționate în scris, după cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul: „Sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Afirmația aceasta ne îndreptățește să credem că învățăturile ce nu au putut fi menționate în scris, însă s-au transmis din gură în gură, au fost preluate de Tradiția Bisericii, iar numărul vindecărilor, precum și numărul celor înviați din morți, a fost mult mai mare. Fericitul Augustin, un părinte care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, spunea că: „Sunt mulți care au fost înviați, dar nu fără rost au fost amintite în Evanghelie trei cazuri”[1].

Datorită păcatului adamic, „nimeni nu poate să scape de moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preț de răscumpărare” (Psalmul 48, 7). Din acest motiv durerea era mare pentru Iair, conducătorul sinagogii din Capernaum, a cărui fiică, în vârstă de doisprezece ani, era grav bolnavă. Încrezător în puterea dumnezeiască a lui Iisus din Nazaret, merge la El și, căzându-I la picioare, Îl roagă să o vindece (Marcu 5, 22-23; Luca 8, 41). Iisus pornește spre casa lui Iair, pentru a-i împlini rugămintea. Urmează vindecarea de către Iisus a unei femei ce avea de doisprezece ani scurgere de sânge (Marcu 5, 25-34; Luca 8, 43-48). În timp ce mulțimile prezente admirau minunea vindecării acestei femei bolnave, a venit cineva la Iair zicând: „A murit fiica ta, nu mai osteni pe Învățătorul” (Marcu 5, 35; Luca 8, 49). Auzind aceasta, Iisus i-a zis tatălui îndurerat: „Nu te teme. Crede numai” (Marcu 5, 36; Luca 8, 50). Intrând în casă împreună cu Iair, soția acestuia și câțiva dintre cei ai casei, Iisus a apucat copila de mână și a grăit: „Talita kumi, care se tâlcuiește: Fiică, ție îți zic, scoală-te!” (Marcu 5, 41) și îndată copila a înviat, a început să umble și - zice Evanghelistul Marcu - toți s-au mirat îndată cu uimire mare” (Marcu 5, 42). Aceasta este prima minune a învierii unui mort.

A doua minune a învierii unui mort a avut loc la intrarea în cetatea galileeană Nain. Înconjurat de mulțime, Iisus a întâlnit un convoi mortuar, care ducea la mormânt pe unicul fiu al unei văduve, a cărei inimă era cuprinsă de mare durere. Cunoscând această durere, Iisus, îndreptându-Se spre cel răposat, a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). La auzul chemării lui Iisus Hristos, „Începătorul vieții” (Fapte 3, 15), tânărul a înviat.

A treia minune a învierii unui mort a săvârșit-o Iisus în Betania, localitate situată la cincisprezece stadii de Ierusalim. Aici a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile (Ioan 11, 38-54). Mulți dintre iudeii care veniseră și au văzut minunea învierii săvârșită de Iisus Hristos, au crezut în El.

După minunea învierii lui Lazăr, Iisus Hristos a intrat triumfal în cetatea Ierusalimului, călare pe mânzul asinei. Impresionați de minunea învierii lui Lazăr, dar știind și celelalte minuni săvârșite cu puterea lui dumnezeiască și apreciind învățăturile propovăduite, mulțime mare de oameni L-a întâmpinat cu mult entuziasm. În mâini purtau ramuri de finic, au așternut hainele în calea Lui și, cu inimile cuprinse de bucurie, strigau: „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9). A fost ziua în care Iisus Hristos a primit slava pe care o merita pe deplin, ca Împărat puternic al universului. Datorită acestui fapt, „arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua țara și neamul (Ioan 11, 47- 48) și în ziua aceea au hotărât să-L ucidă” (Ioan 11, 53).

 După această zi a urmat arestarea lui în Grădina Ghetsimani. Toată mulțimea L-a părăsit, chiar și ucenicii, care i-au fost tot timpul în preajmă, L-au părăsit de frica pedepsei autorităților vremii. Singur, Iisus a îndurat toate loviturile, batjocoririle, disprețul, pălmuirile, cununa de spini. A îndurat răstignirea pe cruce, cea mai dureroasă condamnare la moarte. Cu adâncă durere S-a rugat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Apoi, cu o ultimă sforțare, rostește: „Săvârșitu-s-a” (Ioan 19, 30). Brațele Lui întinse pe Crucea plină de Sângele vărsat îmbrățișează întreaga omenire, pe care o iubește mai mult decât propria Lui viață. El Însuși a spus: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii Săi” (Ioan 15, 13). Văzând cu ochii minții noastre pe Iisus însângerat așezat în mormânt, să-L preaslăvim cu recunoștință și evlavie, fiindcă prin sângele Său avem răscumpărarea „și iertarea păcatelor, după bogăția harului Său” (Efeseni 1, 7).

Iubiți credincioși,

Așezat în mormântul pecetluit, ca un înfrânt, Fiul Omului a biruit puterile întunericului și, sfărâmând cătușele morții, S-a ridicat din mormânt în a treia zi, ca un Domn biruitor și Mântuitor spre slava veșniciei. Învierea Sa din morți reprezintă cea mai mare minune dintre toate minunile. Inimile noastre sunt cuprinse de bucurie, fiindcă Iisus Hristos a biruit iadul și moartea. El, Hristos-Cuvântul, a murit cu trupul pe care Și L-a asumat, nu în dumnezeirea Sa, în care a continuat să rămână. Zice Fericitul Augustin că, prin învierea din morți, Iisus Hristos „Și-a făcut o nedreptate Lui”, o smerenie, să rămână model pentru neamul omenesc. Prin urmare, El, Cel înviat cu trupul din morți, va învia și trupurile tuturor oamenilor, spre a moșteni viața veșnică.[2]

 Minunea învierii Domnului nostru Iisus Hristos a fost, datorită importanței, în atenția celor patru evangheliști și a Sfântului Apostol Pavel, care au relatat în scris cele întâmplate. Sfântul Apostol Ioan ne relatează, în capitolul 20 al Evangheliei sale, că „în ziua cea întâi a săptămânii (adică Duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată” (Ioan 20, 1). Cu inima plină de durere plângea și, aplecându-se spre mormânt, a văzut doi îngeri în veșminte albe „șezând unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20, 12). După câteva clipe i S-a arătat Iisus Hristos Cel înviat și i-a zis: „Maria..., mergi la frați și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 16-17). Deplin încredințată că Iisus a înviat cu trupul, Maria Magdalena a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul (Ioan 20, 18).

Scrie, de asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul că, seara, tot în ziua întâi a săptămânii, Iisus s-a arătat ucenicilor care stăteau ascunși, cu ușile încuiate de frica iudeilor, și le-a spus: „Pace vouă! și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul” (Ioan 20, 20). Intrând Iisus la ei, prin ușile încuiate, i-a convins că, într-adevăr, a înviat, de aceea s-au bucurat. Trupul Său, după înviere, nu mai avea lipsă de mâncare și băutură, însă a luat înfățișare umană ca să-L recunoască, să-i încredințeze pe ei de învierea Sa. A călătorit cu Luca și Cleopa pe drumul Damascului și, când a fost recunoscut, S-a făcut nevăzut. Sfântul Apostol Toma, care nu era cu ei când li S-a arătat Iisus Cel înviat, auzind pe ceilalți apostoli afirmând cu entuziasm „am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25), a rămas nedumerit. Nu-i venea să creadă și, îndoit fiind, a zis: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 25-29).

Convinși, Sfinții Apostoli au propovăduit lumii credința în învierea Domnului. Fiind la Ierusalim, la Sărbătoarea Rusaliilor, Sfântul Apostol Petru a cuvântat mulțimii: „Să știe toată casa lui Israel, că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe care voi L-ați răstignit, L-a înviat și L-a făcut Domn și Hristos, iar noi toți suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 36 și 32).

Sfântul Apostol Pavel, care L-a cunoscut pe Hristos pe drumul Damascului, a mărturisit Învierea din morți în cea de-a treia zi. El scrie corintenilor: „Și a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit (I Corinteni 15, 4-6).

Iubiți frați creștini,

Prin minunea Învierii Sale, Iisus Hristos demonstrează lumii întregi că moartea nu mai poate pune capăt existenței noastre. Ea, moartea, a devenit numai un hotar care desparte viața pământească de viața cea veșnică. Biruința asupra morții demonstrează că Iisus Hristos nu este un Dumnezeu al morților, ci al viilor, fiindcă toți trăiesc în El (Luca 20, 38). Cu inimile pline de speranță, mărturisim Învierea ori de câte ori spunem, rostind Crezul (adică Simbolul de credință): „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”!

Învierea Domnului ne aduce siguranța sau garanția învierii trupurilor. Această învățătură a fost arătată de Sf. Apostol Pavel: „Și de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 21-22).

Sfântul Apostol Pavel a scris în multe locuri din epistolele sale despre învierea celor morți. El afirma foarte clar că: „Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia și pe noi” (II Corinteni 4, 13-14). Aceasta a fost credința părinților, a mucenicilor și a bunilor creștini.

Tertulian, Sfântul Ignatie Teoforul și alții au mărturisit că în vremea lor creștinii credeau în învierea morților. Au mai fost și unii dintre aceia care, îndoindu-se de realitatea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, nu puteau crede că morții vor învia, dar au fost și oameni de știință care au crezut. Se spune că Isaac Newton (1727) a fost întrebat de unii dintre studenții săi cum poate crede, sau cum poate fi convins el, care este om de știință, că morții vor învia. Om credincios, marele fizician și astronom, care, inspirat de Dumnezeu, a descoperit legea gravitației, le-a demonstrat cum imposibilul devine posibil. El a luat un pumn de nisip, l-a pus pe o masă în laboratorul său, apoi a adus pilitură de fier pe care a pus-o peste nisip și le-a amestecat. A întrebat apoi pe studenți dacă este posibil să se aleagă pilitura de fier de nisip. Toți au spus că este imposibil să fie aleasă pilitura. Cu ajutorul unui magnet pe care l-a purtat pe deasupra nisipului, el a extras pilitura de fier. Apoi a argumentat că dacă el a putut face cu ușurință aceasta și Dumnezeu, Care a creat omul din țărână și i-a dat suflet viu, poate aduna toate părticelele corpului unui om și să-l învieze.

Creația universului și a lumii văzute a fost o minune, învierea Domnului e tot o minune, tot minune va fi și învierea morților la a doua venire a lui Hristos. La sfârşitul veacurilor, la auzul trâmbiţelor îngereşti, pe suprafaţa întregului pământ, cei morţi vor ieşi din morminte. „Trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest (trup) muritor să se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni 15, 52-53).

Este știut că după despărțirea sufletului de trup, are loc judecata particulară a sufletului. Întrucât faptele bune sau rele au fost săvârșite și cu trupul, Dumnezeu a rânduit judecata universală, de la sfârșitul veacurilor, îndată după învierea generală (învierea morților), pentru ca sufletul și trupul să primească împreună răsplata sau pedeapsa. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: „Noi, toți, trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10).

Trupurile înviate ale drepților se vor asemăna cu Trupul înviat pe care L-a avut Iisus Hristos după înviere (Filipeni 3, 21). Trebuie să reținem că trupurile înviate vor fi nestricăcioase, fără defecte, nemuritoare (I Corinteni 15, 42; 52). Vor fi şi diferenţe între aceste trupuri, şi anume, trupurile celor drepți vor străluci ca soarele (Matei 13, 43), iar  trupurile înviate ale celor păcătoși, deşi nestricăcioase, vor simţi după judecata obştească chinurile și durerea. Aceasta se subînţelege din cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul care zice: „Vine ceasul, când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși cei care au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei care au făcut cele rele spre învierea judecății” (Ioan 5, 28-29).

Iisus Hristos spune: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). După învierea cea de obște, oamenii, deși vor avea o înfățișare schimbată, se vor recunoaște între ei, rudele, prietenii.

Iubiți fii duhovnicești,

În încheierea acestui cuvânt pastoral, vă propun să cugetăm la cei trei morţi înviaţi la care ne-am referit mai înainte. Cei trei morți înviați reprezintă, după Fericitul Augustin, trei feluri de păcătoși, pe care Hristos îi trezește și astăzi. Fiica lui Iair, moartă și înviată în casă de Iisus Hristos, reprezintă pe acei oameni care au păcatul înlăuntrul lor, în inimă, dar nu l-au săvârșit cu fapta. Fericitul Augustin zice că dacă cineva a fost cuprins de vreo poftă, a consimțit în inimă. El a fost inspirat de Predica de pe munte a lui Iisus Hristos, unde se spune că „oricine se uită la femeie poftind-o, a săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). În acest caz, omul „nu s-a apropiat încă cu trupul de ea, dar a consimțit în inimă. Are un om mort înlăuntru, dar încă nu l-a scos afară. Și se întâmplă, după cum știm, ca oamenii să simtă în ei zilnic așa ceva, iar uneori aud cuvântul lui Dumnezeu – ca și cum Domnul le-ar spune: „Scoală-te!” –, condamnă faptul că au consimțit la nedreptate și se trezesc spre mântuire și dreptate. Cel mort se trezește în casă, inima se trezește în camera ascunsă a gândurilor. Această înviere a sufletului mort are loc înlăuntru, în cele ascunse ale conștiinței, ca între pereții casei”[3].

Fiul înviat al văduvei din Nain reprezintă pe aceia care consimt cu mintea păcatul și trec la fapte, adică săvârșesc păcatul. Este „ca și cum ai scoate mortul și, astfel, apare în public ceea ce zicea în secret”[4]. În această situație, sărmanul om care a greșit nu rămâne, prin milostivirea lui Dumnezeu, lipsit de nădejde. Zice Fericitul Augustin că „cel care a păcătuit deja cu fapta, dacă este mișcat și pătruns de cuvântul adevărului, se trezește la cuvântul lui Hristos, ajunge din nou viu. Au putut să păcătuiască cu fapta, dar nu pot să piară pentru totdeauna”[5].

Tot Fericitul Augustin spune că cei care fac „ceea ce este rău, se întâmplă să dezvolte un obicei rău, în așa măsură încât din pricina obișnuinței nu mai sunt în stare să vadă răul, ajung apărători ai faptelor rele și se supără atunci când li se atrage atenția, precum cei din Sodoma, care, odinioară, i-au spus bărbatului drept care îi apostrofa pentru răutățile lor: „Tu ai venit să locuiești (aici), nu să dai legi” (Facere 19, 9). În așa măsură se obișnuiseră cu felul lor de viață rușinos, încât deja (pentru ei) răutatea devenise dreptate și ajunsese să fie ocărât mai degrabă cel care voia să le interzică decât cel care săvârșea (faptele de rușine). Astfel de oameni, apăsați de un asemenea obicei rău, sunt ca și îngropați. Acea piatră mare, pusă la mormânt, reprezintă puterea extraordinară a obiceiului, prin care este apăsat sufletul, căruia nu i se îngăduie nici să se scoale, nici să respire”[6].

Iubiți fii sufletești,

Punându-vă la inimă aceste cuvinte de folos duhovnicesc, să ne rugăm ca Hristos Cel Înviat, Domnul şi Stăpânul vieţii, să ne ajute să ne ridicăm „din moarte la viață ”, iar  întreaga noastră viețuire pe pământ să fie o împreună-călătorie cu El. Chiar dacă nu reușim să Îl cunoaștem pe deplin de la începutul drumului nostru în această lume, El ni se va descoperi, ca un Părinte iubitor, în Sfânta Liturghie, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său.

Acum, la Praznicul Învierii, vă doresc din adâncul sufletului să aveți parte de har, pace, binecuvântare, sănătate și nenumărate bucurii duhovnicești, iar după învierea cea de obște, să avem parte de Hristos Cel Înviat a treia zi din morți și să auzim cuvintele Sale de binecuvântare și moștenire a împărăției lui Dumnezeu: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Amin!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Vă îmbrățișează cu multă dragoste,
al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

† Nicodim

Episcopul Severinului și Strehaiei

[1]   Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Pseudo-Ciprian, Scrieri despre moarte și înviere, I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2018, p. 95.

[2]   Ibidem.

[3]   Ibidem, p. 100.

[4]   Ibidem, p. 106.

[5]   Ibidem, p. 100.

[6]   Ibidem, pp. 100-101.