†BENEDICT,

din harul lui Dumnezeu,

Episcopul Sălajului

Cucernicului cler, cuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi din Episcopia Sălajului,

pace şi bucurie de la Hristos Cel ce se naște în Betleem, iar de la noi arhierească binecuvântare.

Iubiți frați și surori,

Evenimentul Nașterii Domnului este mereu prezentat în termeni generoși, ba chiar idilici, cu imagini calde, colinde liniștite, mese încărcate, cămine familiale fericite, așadar descrieri însoțite de emoții puternice și sentimente gingașe. Însă, dincolo de acest înveliș, pe alocuri necesar pentru tihna unei generații obosite, nu trebuie să uităm că sărbătoarea Crăciunului ne introduce în „istoria” Pruncului dumnezeiesc, care „s-a smerit pe sine” (Filipeni 2, 8) până la a se naște într-o peșteră întunecoasă și sărăcăcioasă, staul pentru vite, de vreme ce „ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11) în confortul lor. 

Icoana sărbătorii ne descoperă o altă fațetă a evenimentului - Dumnezeu alege pe cele disprețuite de oameni pentru a-și arăta puterea iubirii Sale. Ne referim aici la ceea ce am putea numi „teologia peșterii”, adică înțelesul tainic al smereniei lui Dumnezeu ce se vede în Betleem. Pruncul Iisus care se naște în staul ne arată că nu există un loc prea umil sau prea întunecat unde El să nu vină. Nu alege un palat, ci întunericul, sărăcia și umilința unui smerit adăpost. În termeni liturgici peștera devine „oferta” pământului pentru venirea Lui în lume: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște și pământul aduce peșteră Celui neapropiat” [1]. Peștera din Betleem capătă valoare de simbol al modului în care Dumnezeu lucrează - preferă micimea, ascunderea și slăbiciunea aparentă pentru a ne arăta că puterea Sa se manifestă desăvârșit în smerenie. Lumina „Soarelui dreptății” poate lumina în orice întuneric, fără a putea fi biruită.    

Dragi credincioși,

Anul acesta Biserica noastră a proclamat canonizarea a 16 sfinți duhovnici și mărturisitori din vremea prigoanei comuniste. Aceștia reprezintă ceata de martiri mult mai numeroasă din timpul regimului de tristă amintire a veacului trecut. Numele lor - de pildă Dumitru Stăniloae (preot și mare teolog), Ilarion Felea (preot și profesor de teologie), Liviu Galaction Munteanu (preot și rector al Academiei Teologice), monahii Dometie Manolache, Cleopa Ilie, Arsenie Boca, Paisie Olaru sau Sofian Boghiu - sunt acum rostite cu evlavie de credincioși, fiind așezate la loc de cinste în calendar. Unii au murit ca mucenici (uciși prin tortură, malnutriție sau diverse boli dobândite în închisoare), alții au supraviețuit detenției, devenind mărturisitori ai credinței prin ceea ce au relatat sau au scris. 

În cazul experienței acestora, peștera din Betleem reprezintă cheia de înțelegere a ceea ce s-a petrecut în „peștera” temnițelor comuniste. Hristos se naște într-un grajd, în condiții de maximă precaritate, sărăcie, dar și respingere, asemenea unei temnițe. Dacă Fiul lui Dumnezeu a ales să se întrupeze într-un astfel de context, cu atât mai mult El a dorit să se pogoare în celulele reci și sordide, unde erau aruncați „frații Săi prea mici” (Matei 25, 40) în vremuri de prigoană. Hristos s-a născut tainic și în sufletele lor, tocmai în mijlocul mizeriei carcerale, transformând acel spațiu în loc de întâlnire cu El Însuși.

Despre sărbătoarea Crăciunului dincolo de gratii avem mărturii în literatura specifică. Pentru cei închiși acolo, acest praznic era un prilej de nostalgie și aducere-aminte de experiența libertății, de viața de dinainte, dar și un mijloc de rezistență spirituală. Pentru acest răstimp, unii compuneau colinde, alții scriau poezii, care circulau prin celule și erau învățate pe de rost. Împreună, aceste creații se revelau drept mesaje ale suferinței din detenție - foame, frig, tortură, izolare sau singurătate, contexte în care deținuții întâmpinau Nașterea Domnului, împletind durerea vieții imediate cu speranța ce vine din credință. Betleemul se muta în temniță, inima devenind iesle vie unde să se nască Iisus: „În inima robului, Domnu-și face ieslea Lui, în noaptea Crăciunului… Azi Crăciunul s-a mutat din palat la închisoare, unde-i Domnu-ntemnițat” [2].

Că Domnul se muta în temniță nu era doar o metaforă poetică exagerată, ci un adevăr viu, profund experimentat de cei închiși, care trăiau experiențe nepământești, vibrante, intensități neobișnuite de comuniune cu Cel care Se năștea și, deopotrivă, tainic îi năștea la o viață nouă în libertate lăuntrică. Cei ce L-au purtat pe Hristos în inimă au transformat temnița în biserică și chinul în biruință. Deși erau învinși după criteriile lumii, ei au aflat în Hristos o biruință interioară. Așa cum inspirat s-a scris: „învinșii cântă-n lanțuri pe brancarde, învingătorii fumegă spre cer” [3].

Facem amintire de o mărturie extrem de sugestivă cu referire la plecarea din această lume a Sfântului Cuvios Gherasim (Iscu) de la Tismana, unul din cei 16 sfinți canonizați anul acesta, tocmai în noaptea de Crăciun a anului 1951, în temnița din Târgu-Ocna. Într-un mod care trezește admirația, despre acesta ni se relatează că, înainte să moară cu puțin timp, și-a binecuvântat frații de suferință, inclusiv pe unul dintre foștii săi torționari, aflat și el pe moarte, și le-a oferit Sfânta Împărtășanie. Dragostea arătată era mai puternică decât teroarea cumplită, ba chiar decât moartea. Convingerea sa era că și acolo Domnul era aproape, cercetând lumea. Hristos petrecea Crăciunul în temniță alături de cei prigoniți.

Privind la acești sfinți mărturisitori înțelegem că sfințenia vieții lor nu prezintă un profil spectaculos - nu sunt cinstiți pentru fapte deosebite vizibile, exterioare, ci pentru minunea ascunsă a statorniciei și a iertării. Și-au păstrat credința și dragostea în condiții care îndeamnă la deznădejde și ură. Nu în afara reacțiilor omenești cele mai imediate, cele mai firești, arătându-se în toate ca și noi. Experiența peșterii-celulă i-a așezat în situații-limită, încercări extreme, în care orice proiecție mecanică asupra propriei vieți se distrugea. Cei închiși fie se refugiau în rugăciune, răbdare și demnitate, fie cădeau în deznădejde, alterare și revoltă. Din pragul morții, tainele vieții se văd mai de-aproape. Acolo, omul rămâne ceea ce este în lăuntrul său. 

Dragi credincioși sălăjeni,

Ne folosim de experiența sfinților din închisoare și o asociem cu propria noastră trăire a sărbătorii Nașterii Domnului. Deși contextul exterior este total diferit - ne bucurăm de libertate, de o masă îmbelșugată, de colinde cântate peste tot, dar și de căldura unui cămin familial -, totuși inima noastră nu este adăpostul cel mai generos și primitor pentru Pruncul ce se naște în lume. Este foarte posibil să nu avem cu ce a ne lăuda, spațiul nostru lăuntric fiind asemenea peșterii neîngrijite, reci și ostile de oarecând, prin „animalele” patimilor, dar și prin întunericul lipsei de sens. Sau ca o temniță mizeră, întunecoasă și sărăcăcioasă în care trăim o viață chinuită. 

Imaginea peșterii-temniță nu este doar un capitol dintr-o istorie la două mii de ani distanță sau, mai aproape, din veacul trecut, ci un adevăr valabil și acum. Prin întruparea Sa smerită, Domnul ne arată că niciun „grajd” al existenței umane nu Îi este străin: poate fi vorba de o celulă de detenție, de un spital, de o cameră sărăcăcioasă, ba chiar de un suflet împovărat de păcate. 

Hristos se mută în închisorile noastre lăuntrice ascunse, unde suntem înfășurați cu lanțuri invizibile - tristeți, singurătăți, suferințe, dependențe, frici, nedreptăți, deznădejdi. Fiecare om care suferă se poate simți ca într-o temniță fără ieșire. În acest cadru, smerenia, curajul și dragostea sfinților din închisoare pot să ne devină însoțire și ajutor de-a lungul propriului nostru itinerariu. De vreme ce ei au aflat sens, bucurie, dar și libertate interioară, chiar și în celulele temniței, cu atât mai mult noi putem găsi mângâiere, speranță și putere, primindu-L pe Hristos înlăuntrul inimii noastre, fie ea și nepregătită.

Domnul nu se rușinează de peștera noastră sărăcăcioasă și neprimitoare, dacă Îl chemăm cu sinceritate. El este gata să vină acolo unde Îi deschidem ușa, chiar de ar fi să coboare în întuneric și noroi, pentru că vrea să ne mântuiască. Luăm pildă de la Maica Teodosia (Zorica Lațcu), care dă glas omului conștient de precaritatea vieții sale spirituale: „În tainiţe de inimi nu e pace,/ Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i./ Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui/ Şi scutece noi n-avem din ce-Ţi face./ Tu vii… Pogori în noi ca-ntr-o pustie./ Te-mpiedici în nisip din loc în loc,/ Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,/ În noaptea noastră fără dimineţi./ Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va/ Să dea viaţă golului din noi?” [4]

Nimeni să nu deznădăjduiască, gândind că e „preapăcătos” sau „preanevrednic” pentru Dumnezeu: tocmai de aceea vine Hristos în „peștera” inimii, în „staulul” sufletului, pentru a ridica pe cei căzuți și pierduți. Să-I deschidem, așadar, inimile noastre și să-L lăsăm să le vindece și să le lumineze cu harul Său. 

Vă îmbrățișăm cu părintească dragoste pe toți - de la cel mai mic prunc până la cel mai vârstnic credincios - și vă dorim să petreceți sfintele sărbători cu sănătate, tihnă și înnoire sufletească. Fie ca „lumina lină” a Nașterii Domnului să vă umple casele și inimile. 

Hristos Se naște, slăviți-L!

Al vostru către Hristos rugător, 

† Benedict

Episcopul Sălajului