† NICODIM
Din mila lui Dumnezeu,
Episcopul Severinului și Strehaiei 

Iubitului nostru cler, cinului monahal și drept-credinciosului
popor din Episcopia Severinului și Strehaiei, har, pace, sănătate
și alese bucurii duhovnicești de la Dumnezeu, iar de la noi
părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!

Dreptslăvitori creștini,

Încă de la începutul postului Crăciunului, și mai ales după prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae, fiii neamului românesc s-au bucurat de numărul mare de colinde și cântece de stea, interpretate de numeroși tineri și prezentate pe multe posturi de televiziune sau prin alte mijloace de informare, ce oferă prilejul reascultării. Este o exprimare a credinței și mulțumirii către Bunul Dumnezeu, fiindcă Nașterea Domnului Hristos a adus omenirii o mare bucurie, un mare dar: mântuirea sufletului și după Înviere, viața veșnică.

Moștenirea vieții veșnice, mântuirea, trebuie să fie ținta supremă a vieții noastre pe pământ, pe care n-am fi putut-o avea fără iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Din această iubire a lui Dumnezeu, urmașii Protopărinților noștri Adam și Eva, care datorită neascultării au fost izgoniți din Rai, au posibilitatea să moștenească Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică.

Sfântul Cuvios Părinte Ilie Cleopa spunea că dragostea, bunătatea și mila lui Dumnezeu, arătate față de urmașii lui Adam, se vădesc prin faptul că „Fiul este de o fire și de o ființă cu Tatăl, însă după ipostas este deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, căci altul este ipostasul Cuvântului (Logosului), și altul al Tatălui și altul al Sfântului Duh. Deci, după ipostas, adică după persoană, se unește Hristos cu firea omenească, prin nașterea din curata Fecioară Maria. Se face o mai mare unire a Fiului lui Dumnezeu cu firea noastră, decât cu Tatăl […]. Se unește ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea omenească și se face un singur ipostas, o singură persoană și două firi: una dumnezeiască și alta omenească” [1].

Din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de neamul omenesc, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului. El este Mesia, este Răscumpărătorul, este Darul neprețuit făcut de Dumnezeu oamenilor. Se cuvine ca și în aceste momente de bucurie să înălțăm din adâncul inimilor noastre, cu evlavie, rugăciune de mulțumire pentru acest DAR al lui Dumnezeu, Mesia.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, este cu adevărat o taină a tainelor, este cea mai mare minune. Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind al XLIV-lea psalm, spune că „din toate câte a făcut Dumnezeu în cer și pe pământ nicio minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze și să Se facă Om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa nemărginită și să Se facă asemenea nouă, afară de păcat” [2]. Unul din Treime, zice Sfântul Apostol Pavel, din iubire S-a deșertat pe Sine (Filipeni 2, 6-7) Întrupându-Se din Fecioara Maria, chip de rob luând, ca să ridice neamul omenesc căzut. Din acest motiv ne bucurăm cu toții, ne bucurăm din toată inima la acest praznic împărătesc, Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Ne bucurăm fiindcă Răscumpărătorul, Mesia, Cel prezis de prorocii Vechiului Testament și mult așteptat, vine și Se naște smerit în peștera de la marginea orașului Betleem. El, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, este Mântuitorul lumii, „este surpătorul păcatului, izgonitorul întristării, dătătorul bucuriei, împărțitorul bucuriei, împărțitorul binecuvântării” [3].

El este Împăciuitorul Căruia I se vor supune popoarele (Facere 49, 10). Sfântul Evanghelist Luca spune că un înger al Domnului s-a apropiat de păstorii ce vegheau lângă turmele de oi în noaptea nașterii Pruncului Iisus și le-a spus cu blândețe: „Nu vă temeți, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, Care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat și culcat într-o iesle. Și deodată s-a unit cu îngerul o mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire»” (Luca 2, 10-14).

Avem toată convingerea că acești păstori au adus din partea lor și a familiilor lor daruri și cele de trebuință Pruncului Iisus și Maicii Sale, pururea Fecioara Maria, cât și bătrânului Iosif. Au fost păstori care au înțeles de la Arhanghelul lui Dumnezeu că a venit pentru noi Mântuitorul.

Mulțumind lui Dumnezeu, în trecut și azi, bunii creştini se bucură, se împart daruri, se colindă, se interpretează cântece de stea, colinde și imne ce veselesc inimile. Bucuria și mulțumirea se datorează lui Dumnezeu-Cuvântul, Care ia firea noastră omenească și o „ridică de-a dreapta Tatălui, îi dă mare cinste omului căzut, înrobit de păcat, de a sta împreună cu Fiul de-a dreapta slavei celei înalte în veacul veacului” [4]. Mesia, Răscumpărătorul, Cel Care a biruit moartea, aduce lumii viață. „Eu am venit în lume ca viață să aibă și mai mult să aibă” (Ioan 10, 10).

Posibilitatea mântuirii noastre, adică moștenirea vieții veșnice, este cum spuneam, cel mai mare dar făcut de Dumnezeu neamului omenesc. De asemenea, și viața pe care o trăim acum este un dar de la Dumnezeu, un dar ce se cuvine a fi prețuit, îngrijit. Și aproapele nostru, pe care noi trebuie să-l iubim ca pe noi înșine, este darul lui Dumnezeu. Copiii sunt darul lui Dumnezeu pentru părinți și sunt un dar de mare preț. Ei trebuie crescuți, educați, ajutați cu multă rugăciune către Dumnezeu și Maica Domnului. Și pentru copii, părinții sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care trebuie să-i asculte, să-i bucure.

Soții, zicea un mare învățat al Bisericii noastre, „sunt unul pentru altul darul dat de Dumnezeu, ca împreună să se poată desăvârși și să-și împlinească rostul. Nimeni nu poate prețui numai darul vieții sale proprii fără să țină seama de darul vieții celuilalt. Cât de frumoasă este viața într-o familie în care soțul sau soția își pot spune unul altuia: «Tu ești darul ce mi l-a dat Dumnezeu, ca împreună să ne putem face fericită viața». Atunci viața de familie ar fi într-adevăr o viață fericită” [5].

Dreptslăvitorilor creștini,

În prezentarea acestor realități din învățătura noastră de credință, dorim să arătăm motivul pentru care creștinătatea se bucură la Nașterea Domnului și se va bucura și la praznicele împărătești ce urmează până la data de 7 ianuarie, când sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul. Pe lângă interpretarea de colinde și cântece de stea, pe lângă agapele care întăresc comuniunea între noi, bucuriile duhovnicești pe care le trăim se manifestă prin obiceiul frumos de a face daruri copiilor și nu numai. Prin această dăruire, cu dorința de a bucura pe cei mici, cu dorința de a produce bucurii și în inimile celor mai mari, este un mod smerit de a fi atenți la iubirea nemărginită a lui Dumnezeu (Ioan 3, 16), ca dar suprem prin Întruparea Unicului Său Fiu. Prin urmare, „a dărui” ca manifestare concretă a lui „a iubi” înseamnă dorința sinceră de a bucura pe celălalt, așa cum se bucură ființa umană de răscumpărarea adusă de Mântuitorul lumii.

Păstorii de la Betleem și cei trei magi, rămân modele demne de urmat. Ei, magii, au adus Pruncului Iisus aur, tămâie și smirnă. Călăuziți de steaua ce mergea înaintea lor, cei trei magi sau cei trei crai, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ s-au închinat Lui și, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă (Matei 2, 9-11). Sfinții Părinți ai Bisericii au arătat că aurul adus ca dar de magi este simbol împărătesc. De aceea, întrebau pe drumurile Ierusalimului: „Unde este Regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2, 2). Dacă aurul este semn al demnității împărătești, tămâia, folosită la slujire și la Templu, Îl arată pe Prunc că va fi Mare Preot. El este Arhiereul Cel veșnic, Care Se aduce jertfă pe Sine pentru răscumpărarea neamului omenesc. El este Jertfitor și Jertfă. Smirna dăruită Lui ca unui mare Învăţător era specifică morților. Acest dar arată că Iisus Hristos va dărui, prin moartea şi învierea Sa, înviere tuturor oamenilor. Va dărui viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare, oferirea cu dragoste a darurilor reprezintă și aceasta o faptă bună, o facere de bine ce exprimă bucuria lăuntrică şi duhovnicească.

Iubiții credincioși,

Sfântul Apostol Iacov întreabă retoric: „Ce folos, frații mei, dacă cineva zice că are credință, iar fapte nu are? Oare poate credința să-l mântuiască?” (Iacov 2, 14). Și tot el conclude: „Credința, dacă nu are fapte, este moartă” (Iacov 2, 17). Milostenia este comoara care nu se pierde. De aceea, Mântuitorul ne învață: „Strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică” (Matei 6, 20) și „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). „Fiți dar milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”(Luca 6, 36). „Fiți buni între voi și milostivi; iertați-vă unul pe altul, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). „În sfârșit, fiți toți într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de frați, milostivi, smeriți” (I Petru 3, 8). „Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe” (Matei 6, 2).  

Cuvântul milostenie a pătruns în limba română pe filiera slavă. Este un cuvânt slavonesc, asemenea cuvintelor care au primit sufixul -enie, și are sensurile de binefacere, pomană, milostivire, ofrandă caritabilă, ajutorarea celor nevoiași. Mai are și sensul de dăruire sau danie făcută unei biserici sau mănăstiri. „Să păzeşti legea şi poruncile; să fii blând, milostiv şi drept, ca să-ţi fie bine” (Tobit 14, 9). În Vechiul Testament se află multe învăţături cu privire la importanţa şi folosul milosteniei. Dintre acestea desprindem câteva: „Iubește milostenia și judecata; de mila Domnului este plin pământul”(Psalmi 32, 5). Învăţatul Tobit zicea: „Din puținul tău fă milostenie și nu-ți întoarce fața de la niciun sărac, și nu se va întoarce de la tine fața lui Dumnezeu” (Tobit 4, 7). „Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin dă mai puţin, dar nu pregeta să faci milostenie” (Tobit 4, 8). „Dă celui flămând din pâinea ta și celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belșug, fă milostenie, și să nu-i pară rău ochiului tău când vei face milostenie!” (Tobit 4, 16). „Mai mult prețuiește rugăciunea cu post și cu milostenie [...], decât bogăție cu nedreptate” (Tobit 12, 8). „Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă de orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult” (Tobit 12, 9). În cartea Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah: „Milostenia arătată Tatălui nu va fi uitată” (Sirah 3, 14). „Focul arzător îl va stinge apa, și milostenia va curăți păcatele” (Sirah 3, 29). „Nu slăbi în rugăciunea ta și nu trece cu vederea a face milostenie” (Sirah 7, 11). „Nu este bine pentru cel ce pururea petrece în răutăți și nu dă milostenie” (Sirah 12, 3).

Milostenia este cea care deschide cerul. Tot ceea ce dăruim cu dragoste curată și dezinteresat se întoarce, uneori însutit. Dumnezeu nu rămâne dator. El aduce nădejde de mântuire și pace sufletească. El, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, devenit prin întrupare Fiul Omului, este Samarineanul milostiv. „Un om oarecare cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâinile tâlharilor, care l-au jefuit, l-au lovit și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe același drum; când l-a văzut, a trecut pe partea cealaltă. Tot așa și un levit, venind la locul acela, l-a văzut și a trecut pe partea cealaltă. Dar un samarinean, care era în drum, a venit la el, l-a văzut și i s-a făcut milă. S-a apropiat, i-a legat rănile, turnând ulei și vin peste ele; apoi l-a urcat pe asinul său, l-a dus la o casă de găzduire și l-a îngrijit. A doua zi a scos doi dinari și i-a dat gazdei și i-a zis: «Îngrijește-l și ce cheltuiești în plus, îți voi plăti la întoarcere.» Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor? Răspunsul: «Cel care a arătat milă față de el.» Iisus i-a zis: «Du-te și fă și tu la fel.»” (Luca 10, 30-37). De asemenea, la Judecata Universală, Domnul nostru Iisus Hristos ca Judecător va spune celor de-a dreapta, ce vor fi rânduiți în Împărăția lui Dumnezeu: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, gol am fost și M-ați îmbrăcat” (Matei 25, 35–36). 

 Iubiți fii duhovnicești,

În continuarea acestui cuvânt pastoral, voi prezenta câteva învățături despre importanța milosteniei ca punere în practică a împlinirii celei de-a doua porunci: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10, 27). Sfântul Ioan Evanghelistul subliniază: „Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (Ioan 4, 11).

Este importantă pentru noi învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii despre virtutea milosteniei. Vom desprinde doar câteva cuvinte de folos atât de la Sfântul Vasile cel Mare, cel care este cunoscut pentru „vasiliadele” sale din Cezareea Capadociei, cât și de la Sfântul Ioan Gură de Aur.

Provenit dintr-o familie cu zece frați, dintre care cinci sunt sfinți, alături de mama sa Emilia și bunica sa Macrina, Sfântul Vasile trăitor în  secolul al IV-lea, secolul de aur al Bisericii, preciza că: „Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată ajuta pe altul; dar și un cuvânt bun este milostenie” [6]. El zice că milostenia este „podul prin care omul trece de la moarte la viață”[7], dar și că „nu trebuie să treci cu vederea pe sărac, căci în chipul lui este Hristos, Care cere prin el” [8].

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „milostenia este o mare și aleasă virtute, un mare dar și mai mult decât atât este începutul tuturor bunătăților” [9]. El definește milostenia ca fiind „mama dragostei, a dragostei care caracterizează creștinismul, care este mai mare decât toate semnele și minunile, și prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curățirii murdăriei din sufletele noastre și scara care duce la cer. Ea leagă la un loc trupul lui Hristos” [10].

De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci „când facem milostenie să nu ne uităm numai la săracul care primește milostenia noastră, ci să ne gândim și la Cine este Cel ce primește darul pe care-l dăm noi săracului și a făgăduit răsplată pentru ceea ce dăm” [11].

Acest mare părinte crescut și format în școala antiohiană spunea că milostenia este cea mai mare și cea mai bineplăcută jertfă adusă lui Dumnezeu. În Omilii la Epistola către Filipeni scrie că „nimic nu mulțumește pe Dumnezeu precum mila, precum virtutea milostivirii” [12]. Întruparea Fiului lui Dumnezeu și nașterea din Fecioara Maria s-au făcut din iubirea și mila lui Dumnezeu față de neamul omenesc căzut și izgonit din Rai. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Căci dacă mila L-a pogorât pe Dumnezeu pe pământ și L-a înduplecat să se facă om, cu cât mai mult nu-l va putea ridica pe om la cer? Cu adevărat, mare este puterea milosteniei! Dacă din mila și din iubirea de oameni Dumnezeu S-a făcut om, ba încă S-a înduplecat a Se face chiar rob, cu atât mai mult nu-i va așeza pe robi în cămara Lui?”[13].

Se cuvine să ținem seama și de următoarele precizări ale Sfântului Ioan Gură de Aur. El zice că „nimic nu stinge păcatul atât de mult precum milostenia; ea este mama iubirii și vindecătoare pentru suflet” [14]. Bogăția, zice acest mare părinte, nu este rea, ci folosirea ei fără milostenie. Acest părinte duhovnicesc mai spune că nimic nu întărește Biserica atât de mult precum milostenia și grija pentru săraci.

Meditând la pilda Samarineanului milostiv și ținând seama că „cel ce seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va secera” (II Corinteni 9, 6), să ne punem întrebarea ce putem face în viitor în mod concret pentru cei nevoiași, astfel spus, ce facem pentru mântuirea noastră? Oare putem dărui şi după încheierea sărbătorilor de iarnă?

Aproapele greu încercat, cu lipsuri, bătrânii bolnavi și singuri, au mare nevoie de ajutorul fiecăruia dintre noi. Compasiunea, iubirea, mila nu-l încălzesc pe cel nevoiaș, nu-l ajută sau îl ajută puțin. Milostenia este fapta cea bună care ajută. Este bine și folositor să prelungim aceste practici de a dărui acum în preajma Crăciunului. Să devenim mai filantropi, adică să ajutăm pe cei nevoiași. Să lucrăm fiecare la mântuirea noastră făcând milostenie şi ajutând cu toate cele necesare pe un bătrân, un nevoiaş care nu are însoţitor, nu are pe nimeni şi îşi poartă crucea vieţii smerit fără să ceară ceva cuiva. Sunt mulţi dintre aceştia.

Cunosc câţiva creştini şi creştine care fac milostenie şi îngrijesc pe cineva dezinteresat. Îl vizitează şi îi fac cumpărăturile, îl spală, etc. Este nevoie ca fiecare dintre noi să purtăm fie grija unui bătrân sau a unei bătrâne, fie să sprijinim o familie cu mulţi copii. Să facem aceasta pe tot parcursul anului 2026.

Să ţinem seama de învăţătura Sfântului Apostol Pavel care scria colosenilor: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17).

Cu aceste gânduri şi învăţături creştine vă îmbrăţişez cu dragoste de părinte duhovnicesc şi-L rog pe Dumnezeu să vă ajute să petreceţi sărbătorile: Naşterea Domnului, Anul Nou şi Boboteaza în pace, cu sănătate şi nenumărate bucurii duhovniceşti.

Să trăiți cu toții întru mulți și binecuvântați ani!
Al dumneavoastră Arhipăstor,

† NICODIM

Episcopul Severinului şi Strehaiei

[1] Pr. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, vol. II, ed. a II-a, Ed. Episcopia Romanului și Hușilor, 1993, p. 111.

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XLIV, PG 29, 388–409.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Eps. Vasile Coman, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1984, p. 520.

[6] Sf. Vasile cel Mare, Ethica, Regula 3, PG 31, 700A.

[7] Idem, Omilia despre milă și dreptate, PG 31, 329C.

[8] Idem, Regulile mari, Regula 37, PG 31, 1012A.

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni, omilia I, trad., introd. și note Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 21, Ed. I. B. M. O., București, 1987, p. 9.

[10] Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia VI, în vol. „Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, a Epistolei către Tit și a Epistolei către Filimon”, trad., introd. și note Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 23, Ed. I. B. M. O., București, 1994, p. 188.

[11] Idem, Omilii la Facere, omilia XXX, trad., introd. și note Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 22, Ed. I. B. M. O., București, 1992, p. 9.

[12] Idem, Omilii la Epistola către Filipeni, omilia V, trad., introd. și note Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 21, Ed. I. B. M. O., București, 1987, p. 87.

[13] Ibidem, Omilia I, p. 21.