† S E B A S T I A N,

Episcopul Slatinei și Romanaților, clerului și credincioșilor din ținuturile Oltului și Romanaților

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAȘTEREA DOMNULUI

– 2025 –

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

Sunt momente în viața noastră care ne pot ajuta să ne schimbăm, să ne reconsiderăm existența, să ne resetăm spiritual. Un astfel de moment trăim la fiecare final și început de an, cu prilejul sărbătorilor de iarnă: Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza.

Buchetul acesta de sărbători, chiar dacă rememorează evenimente diferite ca timp și proveniență, este unul cât se poate de unitar ca mesaj. Astfel, cu toate că Botezul Domnului a avut loc cu 30 de ani mai târziu decât Nașterea Sa, iar sărbătoarea Anului Nou este de sorginte păgână (romană), toate trei marchează sfârșitul unui răstimp și începutul altuia, țintind același lucru – ÎNNOIREA lumii.  De altfel, în primele patru secole, Nașterea și Botezul Domnului chiar s-au sărbătorit împreună în Răsărit, la aceeași dată (pe șase ianuarie). Se numea sărbătoarea Epifaniei sau a Teofaniei (a Arătării Domnului) [1], pentru că la ambele evenimente, Hristos Domnul S-a arătat lumii în chip văzut, în trup, după cum cântăm la slujba Utreniei: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă…” [2].

Dacă însă, la Naștere, „arătarea” Domnului a fost extrem de discretă, la Botez, aceasta a fost una cu totul revelatoare. La Naștere, Pruncul Iisus S-a făcut cunoscut doar câtorva persoane – Maicii Sale, bătrânului Iosif, câtorva păstori și celor trei magi de la răsărit –, după care S-a refugiat în Egipt, iar apoi a trăit într-un anonimat aproape total, până la vârsta de 30 de ani. La Botez însă, deși a venit la fel de discret și de smerit la Iordan, Ioan Îl prezintă public poporului. Și dacă la Naștere cerurile se deschideau doar pentru pogorârea lui Hristos, Unul din Treime, și a îngerilor care I-au înălțat imnuri cerești de slavă Celui venit să sfințească pământul („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace...”– Luca 2, 14), la Botez, cerurile s-au deschis pentru revelația întregii Treimi. 

Se marca, astfel, sfârșitul unei ere și începutul alteia. Un nou început. De aceea, a preluat Biserica și sărbătoarea romană a Anului Nou. A convertit Dies Natalis Solis invincti (Ziua nașterii soarelui neînvins) [3], legată de Solstițiul de iarnă (21 decembrie), în ziua nașterii „Soarelui Dreptății” (Maleahi 4, 2) sau a „Răsăritului Cel de Sus” (Zaharia 6, 12), apelative preluate și în troparul praznicului. Și dacă prorocii Vechiului Testament astfel L-au numit pe Mesia Hristos, în evanghelii Acesta este prezentat ca „Lumină spre descoperire neamurilor” (Luca 2, 32) și chiar ca „Lumină a lumii” (Ioan 9, 5). Mai mult, tradiția creștină a preluat și o serie întreagă de datini și obiceiuri romane legate de sărbătoarea Anului Nou, îndeosebi de Juvenalii (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), pe care le-a încreștinat: sorcova, plugușorul și, mai ales, colindele – numite astfel de la calendele lui Ianuarie (prima zi a anului) [4]. 

Dragii mei,

Sărbătorile de iarnă, înțelese și trăite în duh creștin, ne creează, la fiecare sfârșit și început de an, imaginea unei înnoiri. Se regenerează, parcă, întreaga lume: Îngerii vestesc prin cântări de laude restaurarea lumii căzute [5]; Dumnezeu nu mai creează om, ci Se face El Însuși OM, sfințind prin coborârea Sa pământul care devenise blestem (Facere 3, 17); la Iordan, Fiul Omului este clamat ca Fiu iubit al Tatălui, învederând astfel reînfierea noastră [6]; prezența Duhului în chip de porumbel la repejunile Iordanului reiterează, parcă, nu doar crearea lumii și sfârșitul potopului, ci și legământul lui Dumnezeu cu omul (Facere 8, 8-12; 9, 9-17); fuga mării și a Iordanului („marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” – Psalmi 113, 3) dă un nou sens trecerii prin Marea Roșie și retragerii apelor Iordanului din calea poporului ales, la intrarea acestuia în Pământul Făgăduinței (Iosua Navi 3, 8-17). Toate acestea, ca într-o recreere a lumii, cu „cer nou și pământ nou” (2 Petru 3, 13), potrivit versurilor colindelor: „Cerul și pământul în cântec răsună; îngeri și oameni cântă împreună”; „Raiul cel închis astăzi s-a deschis”.

De aceea, într-o astfel de atmosferă de „reconstruire” a lumii, se cuvine să ne reevaluăm și noi, acum, propria viață. Să ne reconsiderăm existența. Dumnezeu vine la noi, ia firea noastră păcătoasă asupra Sa și o curățește în apele Iordanului, iar mai apoi o spală cu Sfânt Sângele Său, pentru ca să ne arate că ne vrea ALTFEL. Ne vrea curați. Ne vrea schimbați. Înnoiți. Pune capăt trecutului nostru păcătos și ne deschide perspectiva unei vieți noi. Avem noi înțelepciunea și determinarea să punem început bun vieții noastre? Despre această înnoire ne vorbesc sărbătorile ce ne stau înainte și de aceea am și încreștinat sărbătoarea Anului Nou. Ca să ne înnoim și noi viața. Ca să ne facem mai buni, mai credincioși, mai ascultători ai poruncilor Domnului și mai împlinitori ai voii Sale sfinte.

Hristos Se naște. Să-L primim în inimile noastre și să nu-L mai lăsăm pradă anonimatului și pribegiei „egiptene”!

Cerurile se deschid și pământul se sfințește prin coborârea lui Dumnezeu în lume. Să ne deschidem și noi sufletele, ca să le facem sălaș cald al petrecerii Sale în ele!

Începe un an nou. Să începem și noi o viață nouă! O viață mai devotată și mai dedicată Celui ce întocmește și sfințește crugul anilor!

Hristos spală firea noastră păcătoasă în repejunile Iordanului. Să ne curățim și noi simțirile, ca să putem merge pe calea cea bună și sfântă, deschisă nouă de El!

Dumnezeu ni Se descoperă, la Botez, ca Treime Sfântă. Să ne arătăm vrednici de un astfel de Stăpân – Creator, Mântuitor și Proniator – și să-I aducem mulțumire cu recunoștință pentru darul vieții, pentru curățirea noastră prin Sfântul Botez, pentru jertfa Sa mântuitoare și pentru revărsarea harului Său dumnezeiesc asupra noastră în fiecare an, zi și clipă!

Dumnezeu să ne bucure de sfintele sărbători, să ne înnoiască simțirile și credința, sfințindu-ne întreaga viață! Amin.

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților