După Luminânda Utreniei, la strană se cântă Laudele, adică cântarea formată din versete extrase din psalmul 148 (Lăudați pe Domnul din ceruri), psalmul 149 (Cântați Domnului cântare nouă) și psalmul 150 (Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui). Acești psalmi au menirea de a invoca la aducerea de laudă lui Dumnezeu pe toată făptura cea vie și pe cea lipsită de viață, pe îngeri și oameni, pe puterile cerești, soarele, luna stelele și lumina, cerurile și apa cea mai de sus de ceruri, munții, fiarele sălbatice și păsările, toată creația fiind chemată să slăvească împreună numele lui Dumnezeu cel Preaslăvit. Alături de făpturi, psalmul 148 menționează și fenomenele naturii, precum grindina, focul, zăpada, viforul și celelalte, care îndeplinesc cuvântul lui Dumnezeu.

Legătura strânsă dintre elementele cosmice și Dumnezeu se vede clar în evenimentele relatate în Sfânta Scriptură, un exemplu definitoriu în acest sens fiind momentul răstignirii lui Hristos și al morții Sale pe Cruce, când pământul se cutremură de durere, iar Soarele, nesuportând să-L vadă pe Stăpân coborât la moarte, își ascunde fața sa, lăsând lumea în întuneric, fapt ce arată că natura, aparent lipsită de viață și de trăire, de emoție, slujește și slăvește pe Dumnezeu mai presus decât ființa umană.

Denumirea de „lăudări” sau „psalmi aleluiatici” este dată de începutul celor trei psalmi cu interjecția „Lăudați pe Domnul!”, anunțând de la început caracterul latreutic (de laudă) al acestora. Totodată finalul lor este marcat de refrenul ebraic „Aliluia”, care înseamnă „Lăudați pe Domnul”, acești psalmi cunoscând o întrebuințare veche în cadrul slujbei de dimineață, încă de la începutul creștinismului, când erau cântați în întregime, iar după fiecare verset cântat sau rostit de către solist, poporul cânta refrenul „Toată suflarea să laude pe Domnul!”, ceea ce îmbogățea comuniunea din cadrul slujbei.