7. Căci așa cum sunt curenți de aer purtători de ciumă și aducători de boală, așa sunt și cuvintele. Căci ceea ce curenții lucrează în trupuri, aceasta lucrează cuvintele în cugetul care le primește. Așadar și David se roagă prin cele ce a adăugat și zice: nu lăsa inima mea să primească asemenea cuvinte, nu o lăsa să se abată într-acolo. Ai văzut cum arată voia liberă și că firea nu are în ea însăși răutatea, ci inima care se abate primește răutatea din lenevire? Ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele.

Aceasta mai ales este calea pierzaniei, fie când sufletul care a păcătuit își pierde frica și cugetă unele scuze și dezvinovățiri pentru păcate din nepăsare. Fie când, cineva desfrânând, vrând un altul să îl dezvinovățească și să-l facă să-și piardă pocăința, i-ar spune: nu tu ești pricina, ci pofta este pricina păcatului. Rău este să păcătuiești, dar mai cumplit este ca, după ce ai păcătuit, să negi păcatul. Aceasta este mai ales arma diavolului.

Aceasta s-a întâmplat și celui întâi zidit. Căci trebuia ca Adam să-și mărturisească greșeala, dar el dă vina pe Eva, iar aceea, la rândul ei, dă vina pe diavol. Trebuia să spună: am păcătuit, am făcut fărădelege, dar aceia nu numai că nu au mărturisit, ci au adus și scuze. Căci diavolul știind că mărturisirea păcatului înseamnă dezlegarea păcatului, convinge sufletul să nu se rușineze.

Dar tu, iubite, de îndată ce ai păcătuit spune că ai păcătuit, căci nu este nimic mai drept decât această mărturisire, decât această singură scuză și apărare. Astfel, Îl faci pe Dumnezeu milostiv și pe tine te vei face mai zăbavnic în a cădea în aceleași. Dar când nu faci altceva decât să cauți scuze și să-ți slobozești sufletul de orice frică, nu faci decât să cazi în aceleași cu mai multă râvnă, și mai mult întărâtându-L pe Dumnezeu. Nu este păcătos care să nu găsească scuză pentru nerușinarea sa.

Căci ucigașul dă vina pe mânie, hoțul pe sărăcie, și adulterul pe poftă și altul pe putere, dar toate aceste pricini și dezvinovățiri sunt iraționale, ele nu au nici o scuză rațională. Căci nu acelea săvârșesc păcatele, ci voința celor ce păcătuiesc. Și că așa este o voi dovedi din cele ce urmează. Căci se arată un om care trăiește în sărăcie și are și patimi și rabdă constrângerile firii și cu toate acestea nu păcătuiește. Atunci ce scuză vor avea aceia? De aceea un înțelept bine zicea așa: „Cine va pune peste cugetul meu bici…ca rătăcirile mele să nu fie cruțate?”[1].

Vezi pe David necăutând scuză că a păcătuit, ci zicând: „Am păcătuit înaintea Domnului”[2]. Deși ar fi putut spune: „Pentru ce s-a dezbrăcat femeia și pentru ce se îmbăia înaintea ochilor mei?” Ci știa bine că această scuză era irațională. Și de aceea a ajuns la adevărata apărare și scuză, zicând: „Am păcătuit.” Dar nu la fel este și Saul, ci fiind învinuit [de Samuel] în privința vrăjitoarei, spuse: „Îmi este tare greu; filistenii se luptă împotriva mea”[3]. Și pentru aceasta și mai tare a fost pedepsit.

Trebuia să spună că a păcătuit și a făcut fărădelege, dar el nu a spus aceasta, ci ocolește răspunsul căutând scuze iraționale. Iar cu oamenii cei care fac fărădelege. Psalmistul a adăugat aceasta arătând că este propriu mai ales celor ce fac fărădelege să se scuze, să nu se rușineze. De aceea David neîncetat pune înainte, ca pe o virtute, faptul de a fugi de însoțirea cu unii ca aceștia și tocmai de aceea își începe întreaga carte a psalmilor prin aceste cuvinte: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n-a șezut”[4].

De aceea îl vei afla pe el mărturisindu-și totdeauna păcatele. Când a numărat poporul a zis: „Iată eu am păcătuit și eu, păstorul, am făcut rău”[5]. Nu a zis: Și ce dacă am numărat? Ci singur pe sine se osândește. De aceea și dobândește iertare. Căci nimic nu Îl face atât de milostiv pe Dumnezeu, cât faptul de a-ți mărturisi propriile păcate. Aceasta se întâmplă dacă fugim de adunările celor care dezleagă frica de păcate și care te aruncă în trândăvie și nepăsare.

De aceea și sfântul Pavel și Ieremia au vorbit mult despre aceasta, poruncind amândoi să fugim de tovărășia celor răi și de cei care se lenevesc astfel. Și Iov prezintă aceasta ca pe o virtute zicând: „Dacă am umblat cu cei ce râd”[6]. Dar Ieremia arată că el nici nu a stat împreună cu aceștia, zicând: „În adunarea celor ce râd n-am șezut”[7]. De aceea și Pavel nu îngăduie să mâncăm cu cei răi, nici să fim cu ei împreună, zicând: „Și dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnați și să nu mai aveți cu el nici un amestec”[8]. Nu mă voi însoți cu aleșii lor. Altă versiune: „Și nu voi mânca împreună cu ei bunătățile lor”. Alta: „Și nu mă voi împărtăși de desfătările lor”. Aici profetul spune același lucru cu apostolul că trebuie să fugim și de mesele lor și de ospețele lor, deoarece cu cât se măresc păcatele, cu atât mai mare este și nefrica.