Se uită că Iisus Hristos S-a folosit cum nu se putea mai bine de mijloacele de comunicare și de deplasare specifice timpului Său. Se uită, sau chiar nu se știe deloc – pentru că, trebuie să o spunem deschis, incompetența unor autori lasă de dorit, deoarece informațiile pe care ni le servesc nu au o bază solidă, lipsindu-le argumentarea serioasă – din ce motiv Iisus a ales să călătorească pe un asin în drumul spre Ierusalim. E vorba atât despre a arăta care e mijlocul de călătorie potrivit cât, mai ales, despre dorința Sa de a arăta că împlinește o profeție vechitestamentară: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Dă de veste, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine, drept și mântuitor este El, blând și călare pe un asin și pe-un mânz tânăr” (cf. Zaharia 9, 9, citat după Septuaginta). Ceea ce ne interesează e felul în care vrea Domnul Hristos să se arate ca adevărat Împărat al lui Israel: a fi călare pe un măgar însemna în Orientul Apropiat că un suveran vine cu gânduri de pace. Dacă venea cu gând de război, atunci el călărea pe un armăsar de luptă. În cheie eshatologică, pasajul poate fi interpretat astfel: dacă la prima Sa venire El a călărit un măgăruș și S-a prezentat poporului Israel, dar poporul L-a respins ca Rege al său, la final, în timpul în care va reveni, domnia Sa va fi exercitată universal (Zaharia 9, 10).

Tocmai din acest motiv, faptul că profesorul Oliver Jens Schmitt de la Universitatea din Viena își începe argumentarea folosind stereotipul ioaneic: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (cf. Ioan 18, 36) este, din punctul meu de vedere, nefondat. Voi argumenta.

Principiul de la care pornește profesorul Schmitt este arbitrar și, mai mult, nefondat. Versetul este scos din context. În Evanghelia după Ioan, el face parte din dialogul lui Iisus cu Pilat care Îl ancheta. Exegetic vorbind, faptul că Pilat limitează discuția la caracterul mundan al autorității împăratului, Hristos o duce mai departe, așa cum specificase și în dialogul cu Nicodim sau atunci când, după înmulțirea pâinilor refuză să fie făcut împărat de către mulțimile hrănite (cf. Ioan 6, 15). Deci, prin cuvintele adresate lui Pilat, cum că Împărăția lui Hristos nu e din lumea aceasta, cuvinte care pot fi înțelese și prin „nu se limitează la această lume”. Ele arată faptul că Împărăția Lui este dată de Dumnezeu Tatăl, nu instituită prin eforturi umane.

Celălalt verset, care îndeamnă să dăm Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, bazate pe textul din Evanghelia după Matei, capitolul 22, versetul 21, sunt, iarăși, răstălmăcite. Dinarul roman, supranumit „banul dajdiei”, era o monedă pe care unii evrei fanatici o găseau nepotrivită, tocmai pentru că purta o efigie a împăratului, iar Decalogul interzicea orice fel de imagine. Mai mult, împăratul era etichetat pe o inscripție de pe respectiva monedă drept „fiu al Zeului” (cf. J. D. M. Derrett, Law in the New Testament, London, Longman&Todd, 1970, pp. 329-331).

Totuși, din respect față de evrei, pentru comerțul obișnuit, erau bătute monede confecționate din aramă, fără aceste semnalmente; astfel, așa cum arată R. T. France, niciun evreu nu avea nevoie să folosească inadmisibilul dinar pentru a-și plăti taxa unde era obligatoriu. Faptul că cei care îl chestionau pe Iisus I-au putut oferi o monedă la cerere a făcut să li se ia pământul de sub picioare – ei foloseau banii Cezarului, deci să plătească și ei taxele lui! Verbul de aici, „dați”, înseamnă în general „înapoiați”, pe când verbul utilizat de ei în versetul 17 era pur și simplu „a da”. Este verbul folosit pentru achitarea unei note de plată sau a unei datorii; ei îi erau datori Cezarului (cf. R. T. France, Matei, în seria „Comentariile Tyndale la Noul Testament”, vol. 1, Editura Scriptum, Oradea, 2008, p. 382).

Revenind la chestiunea care ne interesează, a decontextualiza informațiile înseamnă a denatura adevărul. Niciodată, atunci când a fost atacată Biserica în trecutul ei glorios, nu s-au utilizat astfel de versete care, aici, ar suna ca și când doar Biserica nu are dreptul la proprietăți, doar Biserica nu are dreptul la un trai decent, doar Biserica e vinovată că podoabele sale sunt lucrate uneori din materiale prețioase, pentru a ne duce cu gândul la icoana Împărăției cerești și la veșnicile lăcașuri.

Denigararea continuă și pe alte planuri: Biserica Ortodoxă Română e acuzată că ar colabora cu Statul doar pentru interesul bănesc, uitându-se filantropia pe care mereu o realizează. Biserica primește doar pentru a oferi celor care sunt în diferite lipsuri și în suferințe. Dacă nu ar avea, de unde ar putea ajuta? Și dacă nu ar ajuta, nu ar fi iarăși stigmatizată ca o instituție care se dezice de scopurile filantropice?

Analizând starea de fapt mai concret, fac apel la un canon (normă), anume Canonul 41 Apostolic: „Poruncim ca episcopul să aibă putere asupra bunurilor Bisericii căci, dacă trebuie să i se încredințeze sufletele valoroase ale oamenilor, cu cât mai mult ar trebui să poruncească în privința banilor, ca toate să fie administrate după puterea sa și să fie oferite nevoiașilor prin preoții și diaconii cu frica lui Dumnezeu și cu toată evlavia. Dar dacă ar avea nevoie, atunci să se împărtășească și el de cele de care are nevoie pentru necesitățile sale constrângătoare și pentru cele ale fraților primiți ca oaspeți, ca aceștia să nu fie în niciun fel lipsiți. Căci legea lui Dumnezeu a rânduit ca cei care stau la altar să se hrănească de la altar, fiindcă nici soldatul nu poartă arme împotriva dușmanilor din solde proprii” (cf. ***, Canoanele Bisericii Ortodoxe, studiu introductiv, introduceri, note și traducere Răzvan Perșa, ediție bilingvă, vol. I, Editura Basilica, București, 2018, pp. 119-120).

Așadar, de unde și până unde ideea că Biserica ar trebui să nu aibă nimic, deoarece „nu e din lumea aceasta”? Mai curând, Biserica trebuie să vină în sprijinul acestei lumi cu mijloacele acestei lumi, prin oamenii din această lume, aleși de Domnul ca slujitori ai Săi și iconomi ale celor pe care le-am primit din mâna Sa, așa cum ignoranții Liturghiei nu vor pricepe niciodată: „Ale Tale, dintru ale Tale!”. Nu mai reiau hermeneutica acestui canon! A fost strălucit elaborată, într-unul din studiile publicate recent de Lect. univ. dr. Iulian Mihai L. Constantinescu  (cf. Lect. univ. dr.  Iulian Mihai L. Constantinescu, «Personalitatea juridică și capacitatea civilă a Bisericii, privind dreptul de administrare a patrimoniului», în: Lect. univ. dr. Georgică Grigoriță [coord.], Bunurile Bisericii: ieri și astăzi, Editura Basilica, București, 2016, pp. 207-208).

În altă ordine de idei, așa cum specificase cândva Konrad Adenauer, cel care a lăsat o fundație politică germană care avea drept scop lupta pe plan național și internațional pentru pace, libertate și dreptate, rolul esențial al oricărei persoane este tocmai acela de a fi responsabil în fața lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face. Fapt este că, oricâte argumente contrare ar fi aduse, Bisericile din sud-estul Europei au făcut și fac tot ce le stă în putință pentru dezvoltarea societăților.

Este aici și o dezvoltare a unei cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”. Cuvintele „pâinea noastră cea de toate zilele/ cea spre ființă” nu au doar un sens euharistic. Ele au un dublu sens: se referă atât la pâinea euharistică, la Trupul lui Hristos cu care ne împărtășim, dar și la pâinea necesară traiului cotidian, adică tocmai la acea hrană de care avem nevoie.

Mai mult decât atât, faptul că între Biserică și Stat există relații de colaborare, nu e deloc un lucru josnic. Argumentul se află în Noul Testament, în scrisoarea/ epistola adresată evreilor. Ce scrie acolo și cum se interpretează? Iau un citat normativ: „Ascultați pe mai marii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, iar nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (cf. Evrei 13, 17). Apare aici un verb, hapax legomenon (care apare doar aici în întreg Noul Testament), anume hypeikete, tradus prin „supuneți-vă”. Ideea generală, pe scurt fie spus, ar fi aceea că cei care exercită autoritatea trebuie să dea seama, să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor. Accentul este, deci, clar: ei trebuie să aibă conștiința de a-și asuma deciziile, iar nu credincioșii care, însă, le pot rezolva prin rugăciunea pentru autorități. Asta nu înseamnă nicidecum că suntem îndemnați să ne rugăm sau să sprijinim răul.

De altfel, în epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „urâți răul, alipiți-vă de bine” (cf. Romani 12, 9). Dacă unele sisteme reprezintă întruchiparea răului și dacă ni se poruncește să ne rugăm pentru mai marii noștri, atunci există aici, în Noul Testament îndemnuri contrare? Se contrazic între ei autorii sfinți? Răspunsul ni-l oferă, din nou Apostolul Pavel care îi îndeamnă pe credincioși să fie treji, să se folosească mereu de rugăciune în situațiile limită (cf. Efeseni 6, 18).

Scurt vorbind, atunci când conducătorii Bisericii îi acceptă la discuții pe conducătorii laici, fie ei și din sistemele totalitare, ideea este că fac aceste discuții tocmai pentru ca, în momente de criză, activitatea pastorală să nu aibă de suferit. Istoric vorbind, situația aceasta Biserică versus Stat, oricare ar fi ordinea, implică minime cunoștințe: ia naștere, practic, în a doua jumătate a secolului XV, când Biserica Greacă se depărtează din ce în ce mai mult de imperiul aflat în agonie. Așa cum arăta Igor Sevcenko, începând cu această dată, în țările ortodoxe se conturează o filozofie a istoriei, care definește clar monarhia creștină drept o slujire a Bisericii. Statul are nevoie de Biserică, nu Biserica de Stat. (cf. Igor Sevcenko, „Intellectual Repercurssions of the Council of Florence”, în: ***, Church History 24, nr. 4, dec. 1955).

Timpurile însă se schimbau treptat și, dacă este să ne referim la situația din comunism, importantă este schița lui Pedro Ramet, cel care afirmase că există patru factori care determină nevoile instituționale ale oricărei organizații religioase.

În primul rând, mărimea: cu cât o organizație religioasă este mai numeroasă, cu atât aceasta va fi nevoită să ajungă la o înțelegere cu autoritatea seculară. Raportat la cazul României, situația a fost următoarea: confiscându-i-se toate averile, Biserica a rămas, practic, în incapacitatea de a se mai putea întreține singură. Statul i-a garantat, ca o concesie parțială la ceea ce îi confiscase, că îi va da un sprijin necesar funcționării.

Al doilea element este dispersia: o organizație religioasă care depinde de un centru ecleziastic exterior și are legături strânse cu organizații similare din exterior, are șanse mai mari de a scăpa de sub controlul Statului totalitar. La noi, faptul că Patriarhia își avea sediul în capitală a condus, firește, la o supraveghere strictă prin intermediul securității, care se infiltra peste tot.

Al treilea element este capitalul simbolic: creșterea capitalului simbolic al unei organizații va duce la creșterea capacității acesteia de a se opune regimului comunist.

Cel de-al patrulea element, ultimul din schița întocmită de Ramet, este ideologia operațională, adică strategia de a atrage noi adepți. Prozelitismul a fost, însă, străin de Biserica Ortodoxă Română care s-a îngrijit de membrii săi și de creșterea lor duhovnicească.

Revenind la articolul care a generat această scurtă apologie, el deformează vizibil realitatea. Argumentele de mai sus nu sunt decât simple incursiuni critice pentru o receptare optimă a adevărului care nu poate fi ascuns niciodată.