În numărul din 17 februarie 2022 al cotidianului „Ziarul Lumina”, care ajunsese atunci la cota 5.000 de apariții, încercam un răspuns la întrebarea: „Când s-a născut «Ziarul Lumina»?” Evocam atunci primii pași și pe actorii principali ai unei lucrări care a fost continuată, iată, de-a lungul a două decenii. Provocat fiind să scriu acum din nou despre începuturi, ca unul ce am fost părtaș la geneza acestui cotidian unic în peisajul gazetăriei românești, în mod normal nu aș putea decât să reiau gândurile mele de atunci. Ar fi o probă de consecvență și de onestitate, dar și un firesc (chiar dacă repetat) gest de recunoștință față de cei care au pus temelia pe care, apoi, zi de zi, s-a zidit atât de frumos ziarul timp de 20 de ani. O evocare a lor măcar la momente aniversare ar fi ca o mângâiere, mai ales că majoritatea celor din redacția cu care s-a pornit la drum pe 7 februarie 2005 nu mai e parte componentă din actuala echipă, iar unii chiar nu mai sunt deloc printre noi – cum e chiar cazul directorului fondator, regretatul Florin Zamfirescu, unul dintre cei mai talentați oameni de presă pe care i-a avut România după 1990. 

Însă, de data aceasta aș vorbi nu despre momentul propriu-zis al nașterii acestui cotidian, dimpreună cu „suplimentul” său „de Duminică” ci, mai ales, despre motivul apariției sale. De ce a apărut acest cotidian inedit în peisajul presei românești și unic în contextul întregii lumi ortodoxe? Care au fost nevoia și contextul? Ar fi putut și să nu apară un astfel de ziar sau era doar o chestiune de timp și de loc până să se nască?

Răspunsul la astfel de întrebări nu se poate creiona decât dacă explorăm trei planuri, trei perspective: al misiunii unei Biserici mereu actuale (căci veșnică!), al (i)responsabilității presei scrise în libertate și al publicului cititor – receptor într-un mediu tot mai asurzitor.

Pentru a-mi ușura analiza, dar și pentru a vedea dacă a trecut „testul timpului”, am recitit un editorial cu titlul: „Un imperativ misionar la început de drum”, pe care l-am publicat pe 29 septembrie 2007 în „Lumina”, chiar în preziua întronizării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Îmi exprimam în acest text convingerea că, în mandatul patriarhal ce stătea să înceapă, se vor „găsi cele mai fructuoase adecvări ale misiunii Bisericii la civilizaţia şi cultura contemporană” și subliniam „necesitatea funcţionării unui radio, a unui cotidian şi a unei televiziuni pentru toţi credincioşii din ţară”. Cred că nu a fost o surpriză pentru nimeni faptul că, după întronizare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a numit primii trei consilieri patriarhali chiar pe cei desemnați să coordoneze la nivel național activitatea Radioului Trinitas, a publicațiilor „Lumina” și a Televiziunii Trinitas.

Vocație mărturisitoare într-o inflație de comunicare

În textul scris în toamna patriarhală a lui 2007, constat că înșirasem, deloc întâmplător, nu neapărat în ordinea importanței, trei mari argumente pentru extinderea la nivel național a „Ziarului Lumina”. Sunt, în fapt, trei resorturi care au plămădit în pântecele unui vis ce părea utopic și au plasat în lumina tiparului ideea acestui cotidian creștin născut în Iașul mitropolitan și ajuns, ulterior, la deplina maturitate în Bucureștiul patriarhal.

Primul dintre ele face trimitere la provocarea constantă pe care a trebuit să o îndure Biserica după 1990, mai intens după 2000 când, între multele lucruri pozitive sesizate de presă, se strecurau periodic (uneori chiar programatic!) și atacuri calomnioase. Nu rareori ni s-a refuzat chiar dreptul la replică sau acesta a fost expediat într-o zonă de minimă vizibilitate, prin comparație cu audiența atacurilor. Spuneam în editorialul din 2007: „Inflaţia de comunicare din societatea contemporană nu poate fi temperată prin promovarea tăcerii ca virtute şi a îndurării stoice ca exerciţiu de iubire a celor ce te vorbesc de rău. Biserica trebuie să-şi comunice punctele de vedere, să se apere atunci când e cazul, cu îndârjirea cu care Apostolul Pavel, odinioară, se împotrivea judecătorilor săi care îl acuzau pe nedrept”. Astăzi nu mi-aș schimba atitudinea, ci doar aș mai nuanța-o, subliniind faptul că, atunci când criticile sunt chiar și parțial îndreptățite, se cuvine să avem și o anumită smerenie, asumând ce e greșit, cerând iertare, lucrând la a schimba ceea ce nu e pe placul Domnului.

În al doilea rând, evocam în acel editorial vocația mărturisitoare a Bisericii care „vede în toate mijloacele de comunicare existente o şansă pentru a duce cuvântul mântuitor al Evangheliei şi la cei care nu pot fi întâlniţi, duminică de duminică, în faţa sfintelor altare (...) Dacă apostolii erau nevoiţi să traverseze pământul în lung şi în lat pentru a răspândi Cuvântul, misionarul de astăzi nu are nevoie decât de o pagină de internet pentru a prinde în mreaja lui Hristos suflete de oriunde din lume”. Din nou, rămân la această convingere, cu un mic amendament: să nu ne bazăm pe ușurința tehnologică, de a comunica astăzi, ci să căutăm a (re)găsi modalități prin care să ajungem, pe cât posibil, la dialogul față către față cu oamenii. Dar aici e un subiect pentru un alt articol. Reiau doar avertismentul pe care-l făceam acum aproape 18 ani: „Desigur că, în această situaţie, mass-media bisericească nu e decât cârligul ce agaţă pe cei animaţi de neliniştea cea bună. Cei care doresc să devină cu adevărat membri ai Bisericii vor trebui să-şi îndrepte paşii către o biserică, unde să participe cu toată fiinţa lor la viaţa Bisericii. Iar noi, jurnaliştii creştini, va trebui să le explicăm foarte clar credincioşilor că nu stai acasă şi «vizionezi» din pat Sfânta Liturghie decât dacă neputinţele sau «motive binecuvântate» te ţintuiesc acolo. Comuniunea între persoane şi cu Dumnezeu nu poate fi decât iniţiată, nu şi realizată printr-un instrument de comunicare, indiferent de natura sa”.

A treia nevoie fundamentală care a stat la temelia fondării unui cotidian creștin a fost dorința Bisericii de a putea oferi pe spații mai ample „informaţii despre propria activitate, lucruri pe care instituţiile de presă laice se feresc, de obicei, să le popularizeze (culmea, fără a uita să se întrebe, periodic şi pseudo-retoric, «ce face Biserica pentru oameni?»). Întrucât creştinul nu poate fi izolat de «treburile cetăţii», şi presa bisericească naţională va veni în întâmpinarea acestuia cu ştiri utile care îl privesc şi îi influenţează viaţa”. Mai ales atunci când în presă se folosesc manipularea și propaganda, calomnia și dezinformarea – adică instrumente ale „tatălui minciunii” – jurnalistul onest, nu doar cel din presa bisericească, nu trebuie să abdice de la menirea sa principală, aceea de a informa corect. Un principiu de la care publicațiile „Lumina” nu au făcut nici un fel de rabat! Mai rămâne doar să evităm, pe viitor, cealaltă extremă, adică ispita autopromovării și a inundării spațiului cu prea multe informații, unele cu relevanță cel mult la nivel de parohie.

A șaptea întrebare face diferența

Anul acesta, 2025, este unul special, fiind și Anul centenar al Patriarhiei Române. Din cei 100 de ani, o cincime se regăsesc zugrăviți cu fidelitate în paginile „Ziarului Lumina”. Cele peste 5.700 de ediții întregesc cea mai consistentă cronică din istoria creștinismului românesc bimilenar. În știrile publicate despre viața Bisericii, reporterii și redactorii au căutat să răspundă, ca veritabili profesioniști, la toate cele șase întrebări obligatorii: cine, ce, unde, când, de ce, cum? Față de colegii lor din presa, să o numim, obișnuită, ei au înțeles că, pentru a fi relevantă, o știre mai trebuie să răspundă și la o a șaptea întrebare, cea esențială: la ce folosește? În dialogurile pe care le am cu jurnaliștii mai experimentați, aceștia mi-au dezvăluit că exact acesta este secretul care face diferența între o știre relevantă și una mai de can-can. Îți pui întrebarea: la ce folosește sau care e folosul? Și, funcție de răspuns, știi unde se plasează un anumit text.

În publicațiile „Lumina”, ca de altfel în toată presa bisericească, esențiale nu sunt informațiile, ci relevanța lor pentru viața creștinului. E relevant ceea ce zidește, ceea ce cultivă un duh bun, ceea ce conferă singurul și unicul sens, acela al orientării (întoarcerii) cu toată ființa noastră spre Dumnezeu. 

Ducându-mă cu gândul la ceea ce s-a întâmplat acum 20 de ani, adică pe 7 februarie 2005, am să evoc un moment foarte drag inimii mele. Tipăriserăm primul număr al cotidianului „Lumina”, publicat chiar în ziua în care vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist împlinea vârsta de 90 de ani. Plecați de la Iași, după o noapte pe drum, ajunseserăm dimineața la București, chiar înainte ca sinodalii să meargă la slujba prilejuită de acest moment aniversar. Reacțiile lor au fost mai mult decât încurajatoare, însă exclamația Părintelui Mitropolit Bartolomeu Anania parcă le cuprindea pe toate: „În sfârșit... de când trebuia să apară!”.