„Nu cumva vreți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?” (Ioan 9, 27)

Nu mă uimește vindecarea fizică, cum mă uimește (până la cer și înapoi, cu adevărat) vindecarea morală.

Nimic nu este mai trist, mai deprimant, decât o infirmitate morală. În fața unei orbiri sau paralizii a conștiinței, care fac posibilă orice atrocitate, te doare ADN-ul, te străbate până în cei mai îndepărtați predecesori și urmași, un junghi fără sfârșit al inimii...

Când sufletul începe să vadă Adevărul, începe să se îndrepte și să ia linia unei raze de lumină. O demnitate divină este recuperată treptat, cu accente tot mai vizibile, pe măsură ce omul urcă treptele interioare spre propria integritate. Nimic mai fascinant de privit ca nașterea din nou și de Sus, a unui nobil dintr-un rob!

Iar asta se petrece mereu când cineva se întâlnește cu Iisus! Și e firesc, pentru că întâlnirea cu El e întâlnirea cu Împăratul împăraților și Domnul domnilor! Fie că e vorba de femeia cu scurgere de sânge sau de samarineancă, ca să nu mai vorbim de paralizați, demonizați și uscați, fiecare atingere de Iisus dăruiește, dincolo de aspectul fizic, o înviere din josnicia Căderii! Oamenii ăștia, măcar o vreme, nu mai sunt niște „căzături”, niște ființe „de nimic”! Se recuperează imediat o demnitate originară, în care, bineînțeles, cei în cauză rămân pentru totdeauna sau doar pentru o vreme, după cum resimt și prețuiesc acest dar divin, de care depinde apoi ce fac cu viața pe care au primit-o vindecându-se!

Iată, orbul din naștere, ce clar îmbrățișează tămăduirea morală, caracterul recuperat, verticalitatea infinită dăruită cu atâta discreție de Iisus, camuflată sub spectaculoasa vindecare fizică! Hristos l-a făcut atât de viu încât nu-și mai dorește să supraviețuiască! E atât de nesfârșit de viu acum, prin Iisus, încât instinctul de supraviețuire n-are efectiv ce să-i mai ofere, nu-l mai are cu nimic la mână ca să-l mai poată înjosi! Îi vede pe farisei în toată splendoarea neagră a meschinăriei lor sufletești și-i tratează ca atare, adică îi ia drept exact ceea ce sunt: niște agenți ridicoli ai terorii care nu știu decât să dea afară din sinagogă și să ucidă! Dar fostul orb a primit de la Iisus ceva care nu-i mai poate lua nici sinagoga, nici lumea și nici moartea! Iar actul credinței lui în Iisus, care încununează pericopa, nu este decât o înscriere, conștientă și deplină, pe traiectoria infinită a demnității din care a gustat, demnitatea divină a ființei umane, recuperată în Hristos!

Acestui fost orb i se cuvine tot respectul și prețuirea noastră. Sănătatea morală care respiră în toate replicile lui din dialogul cu anchetatorii și din felul cavaleresc în care crede în Iisus, este exemplară.

Privind la Iisus ne recuperăm pe noi înșine. În fiecare vindecare, Iisus întinde tainic oasele caracterului, redă verticalitatea absolută a sufletului, conectează conștiința la Împărăția Cerurilor și-i dă posibilitatea de a crește mai mare decât sinele și lumea...

O, dacă ne-am vindeca și noi de această orbire față de ceea ce este cu adevărat important de recuperat, de luat de la Iisus! Infinit mai important decât sănătatea și supraviețuirea, idolii ortodocși ai creștinilor de azi, drept-măritorul scuipat al evlaviei contemporane pe lemnul însângerat al Crucii și pe singurul imperativ real din viețile noastre: cel al Învierii lăuntrice...