Când Dumnezeu e vinovat, eu sunt de nevindecat

Există trei condiţii necesare ale vindecării sau ale izbăvirii (mântuirii) noastre: 1) a nu învinui pe absolut nimeni şi nimic pentru cele ce pătimim; 2) a ne asuma întru totul boala sau suferinţa, ca fiind ale noastre, chiar dacă ele nu sunt urmare a unor păcate personale; 3) a insista, dacă nu ni se răspunde imediat, cu cererea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu nădejdea fermă că nu ne va trece cu vederea.

Constatare: nu găsim, în Evanghelii, atunci când se vorbeşte despre vindecări sau despre învieri din morţi făcute de către Mântuitorul, nicio relatare despre vreun reproş adus lui Dumnezeu pentru starea de boală sau pentru moartea cuiva. Adică nu găsim vreun loc în care să se consemneze ceva de genul: „Cutare a venit la Hristos şi i-a zis: Iată ce pătimesc eu din pricina celor rânduite de Dumnezeu în viaţa mea, îndreaptă Tu acest lucru!”. Da, găsim situaţii în care ceva se reproşează totuşi Domnului sau ucenicilor săi. Tatăl fiului lunatic spune Mântuitorului, care tocmai coborâse de pe muntele Taborului, că ucenicii Săi n-au putut să-l scoată pe demonul care-i chinuia copilul. Şi este cam neîncrezător şi în puterea lui Iisus, căci Îi zice: „Dar de poţi ceva...” (Marcu 9, 22). Slăbănogul de la Vitezda se plânge şi el, de data aceasta că nu are om care să-l arunce în scăldătoare, atunci când îngerul tulbura apa. Dar nici aici (după cum nici la exemplul anterior), nu este vorba de a acuza pe Dumnezeu ca fiind la originea bolii. Slăbănogul spune asta doar pentru a explica de ce se afla în starea aceea de paralizie de atâta amar de vreme, mai exact de 38 de ani. Nici la Marta, sora Mariei, nu găsim nuanţe de reproş în sensul de a arunca asupra lui Dumnezeu vreo vinovăţie. Îi spune Domnului că nu a ajuns la timp să-l vindece pe Lazăr („dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit" - Ioan 11, 21), dar aici nu este propriu-zis un reproş, ci mai degrabă manifestarea unui gând, pe de o parte, de încredere în puterea tămăduitoare a lui Iisus şi exprimarea, pe de altă parte, a regretului că această putere nu a putut opera, El nefiind prezent. Nu este justificat a identifica, în acest caz, nici la Marta, nici la intervenţia similară a Mariei, mai apoi (v. 32), vreo oarecare învinovăţire a lui Dumnezeu pentru boala care l-a răpus pe Lazăr.

Nici orbul din naştere nu-I reproşează lui Dumnezeu starea sa. Nici măcar atunci când află de la Hristos că nu este cineva sau ceva de vină pentru faptul că s-a născut cu această infirmitate, ci că motivul pentru care a venit pe lume aşa este „ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). (Reacţia acestui orb este de neînţeles însă pentru omul contemporan, căruia astfel de explicaţii i se par mai degrabă scandaloase, ele fiind receptate prin prisma unui raţionalism excesiv şi limitat, ce nu acceptă explicaţii sau argumente care ies din „cercul strâmt” al binomului cauză-efect.) Mai mult, nu găsim în Evanghelii - la cei ce beneficiază de minuni - nici acuzaţii directe, nici subînţelese la adresa unor oameni sau a unor factori de altă natură care ar fi sursa răului din viaţa lor, mai ales a unor boli. Iar dacă vom găsi, totuşi, situaţii de genul acesta, ele nu sunt urmate de intervenţii ale Mântuitorului. Găsim, spre exemplu, un episod în care cineva Îi cere lui Hristos să intervină în disputa cu fratele său ca să-l determine să-i facă şi lui parte din averea moştenită, dar Domnul nu dă curs cererii, răspunzându-i pe un ton categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12, 14).

Pe scurt: Iisus Cel din Evanghelii nu intervine decât atunci când oamenii nu dau vina pe nimeni şi pe nimic pentru boala sau necazul sau pentru lipsurile lor. Mai mult, unii chiar îşi asumă durerile şi neputinţele altora - cazul femeii cananeence sau al celor patru inşi care au cărat, în Capernaum, pe un paralitic -, alţii insistă să fie vindecaţi chiar dacă, la început sau pentru o vreme, Domnul nu pare a lua în seamă cererea lor (cum a fost şi în cazul celor doi orbi, despre care s-a vorbit duminica trecută în biserici). Am putea fi, aşadar, îndreptăţiţi să susţinem că există trei condiţii necesare ale vindecării sau ale izbăvirii (mântuirii) noastre: 1) a nu învinui pe absolut nimeni şi nimic pentru cele ce pătimim; 2) a ne asuma întru totul boala sau suferinţa, ca fiind ale noastre, chiar dacă ele nu sunt urmare a unor păcate personale; 3) a insista, dacă nu ni se răspunde imediat, cu cererea noastră înaintea lui Dumnezeu, cu nădejdea fermă că nu ne va trece cu vederea.

Logica lui Adam nu e logica Împărăţiei

Subiectul acesta nu este unul peste care să trecem repede, cum se întâmplă adesea. Aici găsim explicaţia pentru multele noastre blocaje şi ne-vindecări, nu doar de natură trupească, ci şi de natură sufletească. Câţi dintre noi nu acuzăm, într-un fel sau altul, pe cei din jurul nostru sau chiar pe Dumnezeu Însuşi pentru vreun necaz sau vreo suferinţă? Uneori, lucrul acesta se face direct şi conştient, fiind şi verbalizat ca atare. Alteori - şi aici sunt cele mai dese şi mai periculoase situaţii - nici nu ne dăm seama că, de fapt, noi procedăm aşa, că socotim pe altul vinovat de ceva din cele ce ni se întâmplă. Venim la biserică, ne rugăm, ne spovedim, poate chiar ne şi împărtăşim, avem o viaţă în care ne străduim să respectăm poruncile lui Dumnezeu, şi totuşi starea noastră duhovnicească nu se schimbă: suntem tulburaţi, adesea, avem păcate pe care le repetăm (chiar dacă nu sunt foarte grave) şi nu ne găsim pacea. Dacă vom privi, cu onestitate, înăuntrul nostru, vom sesiza un soi de viclenie: de fapt noi nu vrem, cu adevărat, să schimbăm viaţa noastră, ci doar să mai acumulăm „muniţie” cu care să lovim în Dumnezeu, pe Care-l învinuim, în varii moduri, de toate relele din viaţa noastră (şi avem şi „îndreptăţire”, în felul acesta, să recurgem la patimi - cum zice alcoolicul, „să bem de supărare!”). Şi ne apropiem de Dumnezeu nu cu acea conştiinţă curată şi cu smerenie, punând înaintea Lui toate neputinţele, rănile, păcatele noastre, ci doar cu ideea - chiar dacă neconştientizată ca atare - de a ne demonstra nouă înşine că nu se poate face nimic în privinţa acestor poveri sufleteşti şi trupeşti. Cu ocazia aceasta mai căpătăm încă un motiv, încă un impuls în a ne plânge de milă, convinşi fiind că noi am făcut tot ceea ce trebuie, dar lucrurile nu se schimbă din alte pricini, care nu depind de noi. Nu auziţi, adesea, pe câte unul spunând că „m-am dus şi la preot, m-am spovedit, am făcut tot ceea ce mi-a zis să fac, şi tot nu s-a schimbat nimic în viaţa mea”? Ne-schimbarea, ne-vindecarea sau ne-izbăvirea de răul din viaţa noastră sunt cauzate de această permanentă, subtilă cel mai adesea, ispită de a da vina pe altcineva sau pe altceva - pe Dumnezeu, în ultimă instanţă.

Această învinuire poate merge până acolo, încât să-I reproşăm Domnului însuşi faptul că ne-a adus la existenţă. Şi nu e vorba de un strigăt precum cel al lui Iov: „De ce m-ai scos din sânul mamei mele?” (Iov 10, 18). O astfel de interogaţie relevă sfâşierea unui om care nu mai poate îndura suferinţa şi care nu înţelege unde a greşit de i s-au întâmplat atâtea nenorociri... Nu. Reproşul nostru este înrudit, în fapt, cu cel al lui Adam, care a dat vina pe Dumnezeu pentru greşeala de a fi primit să guste, din mâna Evei, din fructul oprit („Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” - Facerea 3, 12). Deci, problema nu era că el a încălcat o poruncă a lui Dumnezeu, ci că Dumnezeu i-a dat femeie care l-a ispitit, mai apoi. Cam aşa ne comportăm şi noi, în zilele noastre: dăm vina pe slăbiciunea trupului, pe împrăştierea minţii, pe deprinderi dobândite din copilărie, pe diavol (la origine, înger luminos, creat tot de Dumnezeu, nu?), pe familia în care ne-am născut, pe starea naţiunii, pe defectele noastre fizice, pe vremea de afară, pe orice, numai să nu ne asumăm greşelile şi păcatele săvârşite. Iar consecinţa este că viaţa noastră nu se poate îndrepta.

Pentru ca Dumnezeu să poată interveni în viaţa ta, să te poată ajuta, este nevoie să-ţi asumi întrutotul întreaga ta existenţă, să vii înaintea Sa cu onestitate şi fără mai „târâi” cu tine şi pe alţii. Şi admiţând (crezând!), evident, că doar El te poate vindeca (mântui). Dacă vom avea curajul şi înţelepciunea de a renunţa la această viclenie a noastră - neasumarea, învinovăţirea altuia -, atunci vom deschide şi calea către minuni de mărimea celor din Evanghelii. Asta ne împiedică, la origine, să mergem pe calea desăvârşirii. Oricâte nevoinţe sau har am cere, dacă nu ieşim din logica lui Adam, cel de imediat după cădere, nu putem intra în (supra)logica Împărăţiei cerurilor.

De la același autor

Ultimele din categorie