Două filme recente - acelaşi simptom

Urmăresc cu interes producţiile cinematografice, mai ales pe cele mai recente, întrucât, din punctul meu de vedere, ele constituie, poate mai mult decât alte creaţii artistice, o frescă fidelă a modului în care societatea se raportează la Dumnezeu. Iar două dintre cele mai recente filme americane, lansate în România ultimelor două luni, chiar mi-au atras atenţia.

Primul dintre ele este „Transcendence: Viaţa după moarte”, regizat de Wally Pfister, cu Johnny Depp în rolul principal. Povestea nu e chiar nouă, preocupări de a găsi o modalitate de a „stoca” mintea unui om după moartea trupului regăsindu-se şi în producţii precum Robocop, lansat în 1987. Mintea savantului Will Caster, interpretat de exoticul actor Johnny Depp, este „înmagazinată” într-un computer (cu toată memoria aferentă), de unde se extinde - via internet - şi ajunge în punctul în care să poată stăpâni lumea întreagă. Dacă nu ar fi fost o secvenţă de final, în care prietenul acestui om de ştiinţă, Max Waters (interpretat de actorul Paul Bettany), apare deschis la primii nasturi de la cămaşă, lăsând astfel să se vadă clar cruciuliţa pe care o poartă, aş fi rămas cu impresia unei alte producţii cinematografice în manieră new age-istă, respectiv SF, foarte la modă în zilele noastre. Însă acest detaliu de final - şi sunt convins că nu e o „scăpare”, ci s-a intenţionat a se scoate în evidenţă simbolul prin excelenţă al creştinismului - m-a determinat să încerc o lectură din această perspectivă. Aşa am ajuns la concluzia, personală, evident, că miza filmului este dincolo de a trage doar un semnal de alarmă asupra pericolelor majore care ne pândesc în epoca unui progres tehnologic ce computerizează mai toate activităţile umane sau a celor ce se prefigurează din perspectiva foarte probablă a unor cataclisme ecologice.

„Transcendence” sau nevoia unui mântuitor

Ca om de ştiinţă, Will Caster aduce, într-un dialog cu publicul, ideea unui dumnezeu de care omul are dintotdeauna nevoie şi către care tinde, ca ideal. E cea mai înaltă chemare a omului regăsită, ca atare, şi în Sfintele Scripturi. Evident, dr. Will îşi propune să atingă nemurirea cu mijloacele tehnicii - şi am putea conchide că ştiinţa tinde să devină astăzi noua religie pentru mare parte din omenire. Filmul sintetizează, citit în cheie teologică, toată istoria omului, de la cădere la Înviere. Evelyn Caster este un soi de Evă care îi oferă soţului său, savantul, o viaţă după moarte. Acesta trăieşte cumva, deşi trupul a cedat în urma bolii declanşate de un atentat, mintea sau mai degrabă sufletul său putându-se manifesta prin intermediul computerului. Tot Evelyn este cea care-l virusează, la propriu, pe soţ, determinând moartea sau ştergerea acestuia chiar şi de pe suportul oferit de hard-disk-uri. Atâta vreme cât are capacităţi tot mai extinse, graţie computerelor unite de internet, dr. Will ajunge la performanţa de a găsi remedii la multele probleme ale oamenilor, dobândind, într-un timp record, capacitatea de a vindeca boli incurabile sau de a restaura lucruri distruse de explozii devastatoare. Nanotehnologia îi permite acest lucru, acţionând cumva din interiorul materiei la un nivel la care totul devine posibil. Avem aici imaginea unui soi de „mântuitor” care vine să vindece umanitatea şi care lucrează cu puterea unor nanoparticule - simbol al energiilor necreate -, putere ce se vrea a se manifesta la nivel global, mai ales prin intermediul apei (apa fiind în creștinism materia botezului, a naşterii din nou). Mai mult, cu aceste puteri savantul îşi creează un nou trup - practic asistăm la un soi de înviere a acestuia, dar un trup cu posibilităţi mult peste cele ale corpului uman obişnuit.

Apoi, un alt element de sorginte creştină poate fi considerat faptul că Will Caster conectează, treptat, oamenii, încât ei pot lucra şi independent, dar şi ca un tot unitar - „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Şi modul în care este prezentată iubirea pare a avea, în film, tangenţe cu viziunea creştină. După ce este stocat şi se manifestă din interiorul computerului, dr. Will este suspectat că nu ar mai avea capacitatea de a iubi. Acest lucru pare a fi confirmat, iniţial, de modul cum acţionează, dar, ulterior, lucrurile iau o întorsătură care amintesc de dimensiunea jertfelnică a iubirii. Iar înainte de a muri, Will o îndeamnă pe Evelyn să-şi îndrepte gândul la grădina lor, pe care o numeşte „sanctuar” - un simbol destul de evident al grădinii raiului. Picăturile de apă din final, care resuscitează o floare şi limpezesc apa în care ajung, sunt edificatoare pentru ideea de transfigurare care va surveni la sfârşitul lumii, când vom avea „un cer nou şi un pământ nou” (cf. Apocalipsa 21, 1). Dincolo de aceste consideraţii, care pot fi tratate, totuşi, ca simple speculaţiii de teolog ce crede că orice căutare sinceră a omului vine pe fondul dorului de Dumnezeu, rămâne o idee importantă promovată de filmul „Transcendență”: izbăvirea lumii din boală, corupere şi distrugere nu poate veni decât de la o persoană care ar gestiona întreaga lucrare - ceea ce este un progres important pentru această epocă a filmelor adesea seduse de concepţiile panteiste.

Ultima ispită a lui „Noe”

Oricât m-am străduit, nu am putut găsi nimic de genul celor de mai sus în ultimul film în care joacă celebrul actor Russel Crowe, „Noe”. Înţeleg că regizorul Darren Aronofsky s-a luptat cu producătorii spre a-şi impune propria viziune şi a reuşit să aducă în faţa publicului un film care a scandalizat pe creştinii din SUA şi a fost interzis deja în Orientul Mijlociu. Povestea din acest film - trebuie spus clar de la început - nu are nici o legătură cu relatarea din cartea Facerea a Vechiului Testament. Sunt atât de multe modificările aduse, în contradicţie flagrantă cu textul scripturistic, încât nu greşim dacă îl catalogăm ca pe un film iconoclast, foarte bun de pus alături de alte pelicule scandaloase pentru creştini, precum „Ultima ispită a lui Iisus”, producţie cinematografică lansată acum 26 de ani de regizorul Martin Scorsese. Avem, în film, prezentat un Noe care ar avea ca misiune să salveze doar animalele, după potop, el şi familia sa urmând a se stinge din lipsa urmaşilor (în film, doar unul din cei trei fii are soţie, nu şi ceilalţi doi, cum se precizează limpede în Scriptură). Se insistă mult asupra unei coruperi a naturii umane care l-ar determina pe Dumnezeu să distrugă tot neamul omenesc, fără excepţie, doar creaţia non-umană meritând a fi salvată...

E ceva straniu în tot acest film, pare a fi expresia unor concepţii oculte, în care binele şi răul sunt interşanjabile. De altfel, nu se pomeneşte nici măcar o singură dată cuvântul Dumnezeu, ci doar cel de Creator. Iar „străjerii” sunt nişte fiinţe enigmatice, despre care nu ştii dacă sunt îngeri sau demoni: ba ei sunt cei vinovaţi de căderea din rai a omului, ba sunt cei care veghează asupra lui Noe, ajutându-l, dorindu-și să revină în ceruri ca fiinţe pure, luminoase, nu împovărate de materia în care sunt captivi. Filmul „Noe” nu face decât să relativizeze totul: creaţia poate fi mai bună decât Creatorul ei, cei ce fac răul de fapt fac binele și viceversa, omul este mai puţin important - sau deloc - decât celelalte creaturi șamd. Încât nu cred că exagerez prea mult dacă văd în acest film o colportare a unor idei de-a dreptul satanice - în sensul în care satana este acea creatură ce a vrut să răstoarne ordinea din ceruri, iar creatura să ajungă mai sus decât Dumnezeu, Cel ce a adus-o din neființă la ființă.

Deşi de facturi diferite, cele două filme sunt relevante pentru mentalitatea acestei epoci, în care omul se dispensează de Dumnezeu, nu mai trăieşte teocentric. În „Transcendence: Viaţa după moarte”, deşi se mai poate întrezări câte o conexiune cu viziunea creştină asupra lumii, omul se pune pe sine în centru şi accentuează, cu o aceeaşi putere, şi importanţa creaţiei. În celălalt film, „Noe”, omul este chiar ispitit de a se anula pe sine, dar de a salva o creaţie căreia, fără prezenţa umană, nu i se mai întrevede rostul. Cred, fără a avea pretenţia unor sentinţe definitive, că cele două producţii hollywoodiene sunt simptomul omului care nici măcar nu mai conştientizează cât de bolnavă este ființa sa în absenţa lui Dumnezeu şi se raportează la căderea sa spirituală ca la o stare de normalitate. După o epocă modernă ce a stat sub semnul celebrelor spuse ale lui Friedrich Nietzsche - „Dumnezeu a murit!” -, iată că suntem în timpurile în care „nebunul” din „Ştiinţa voioasă” îşi continuă tirada. Imediat după ce a rostit cele 3 cuvinte celebre, acest personaj nietzscheian a rostit: „Dumnezeu rămâne mort! Şi noi l-am ucis! Cum să ne consolăm, noi, ucigaşii ucigaşilor?” Între altele, iată că se caută consolare în filme precum „Noe” şi „Transcendenţă” sau, mai exact, în ideile vehiculate astfel în rândurile cinefililor. În orice caz, cele două filme sunt semn că parte din umanitate va continua să se adâncească în a trăi până la ultimele consecinţe ruperea de Dumnezeu, gustând şi din abisurile dezumanizării. Negăsind nici o ieşire, am încredere însă că omul își va veni, la un moment dat, în sine și se va întoarce cu putere înapoi spre Mântuitorul său.

Citește alte articole despre: film, Noe, cinema, mântuitor, satanist, transcendence

De la același autor

Ultimele din categorie