Învierea dragostei, șansa unei lumi mai bune

Ce mai este astăzi Învierea? Slujbe, tradiții bisericești sau populare, distracție și vorbăraie, vizite, mese întinse și de preferat îmbelșugate, consumism, marketing etc. Există un fir roșu și esențial care nu ar trebui uitat, fără de care Sărbătorile sunt nule. Învierea este revenirea la dragoste, acel sentiment uman care te desăvârșește interior și armonizează lumea.

Lumea de azi, așa cum arata ea, tinde să ne transforme. Cuvinte vechi precum armonie, dragoste, pace, bucurie sunt încet, încet, uitate, sub asaltul cuvintelor noi ale cotidianului profan: profit, consumism, plăceri, marketing, distracție. Nu mai amintesc de altele mai dure: putere, interese, manipulare, segregare socială, individualism, sclavie. Cum, necum, lumea de azi, așa cum am făurit-o tot noi, începe să nu ne mai placă multora dintre noi. Sau, cel puțin, dacă nu am contribuit la făurirea ei, încercăm să ne strecurăm prin ea, hăituiți de asaltul ei asupra noastră. Căci da, am senzația că unii oameni se simt hăituiți, asaltați, fugăriți de răul lumii. Cineva le vrea neapărat sufletele de vânzare... Ce șanse avem să scăpăm?

Una singură. Învierea dragostei. Dragostea este esența vieții noastre. Fără ea, suntem doar niște umbre trecătoare prin viață: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Încă din început omul a fost făcut bun, spre a deveni desăvârșit. Ceva însă s-a stricat, ceva a mers prost în drumul nostru și de atunci lumea a devenit teatru de război între bine și rău, între noi și... noi. Din fericire, stricăciunea nu a fost totală: ceva din noi a mai rămas pâlpâind. O flacără care din când în când ne spune că binele și frumosul sunt șansa noastră. O știm, nu e nevoie să o demonstrăm. Cine și-ar vrea răul?

Prin urmare, Învierea Domnului ne vorbește exact de șansa revenirii la dragoste, la bunătate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care încet, încet, parcă le uităm... sau nu le-am auzit niciodată unii dintre noi. Poate ca nu mai are cine să ne spună?!

Hristos spune la un moment dat ucenicilor: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său.” O pildă, care ne acunde în cuvinte simple de înțeles, adevărul înalt al dragostei dintre oameni și Dumnezeu.

Când se bucură omul? Când adună roade din seceriș. Există însă două feluri de seceriș: unul material, care ne dă roadele hrănirii trupului și altul spiritual, care ne hrănește sufletul. Dar ce bucură cel mai mult pe om? Nu cunoștința, nu experiența, nu puterea, nu mărirea. Acestea pot fi false bucurii. Omul se bucură cu adevărat doar atunci când se simte iubit.

Învierea tocmai asta face. Ne spune, printre rânduri, că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât ni s-a dat pildă pe Sine, spre a ne arăta calea spre iubirea dintre El și noi și dintre noi laolaltă. Toată teologia și toate slujbele și toată activitatea Bisericii are un singur scop: Învierea dragostei, adică smulgerea omului din răutate și punerea lui în starea sa firească. Cine poate refuza dragostea aproapelui? Dar nu o putem ajunge dacă nu vrem... aici e toată slăbiciunea.

Am avut șansa să cunosc oameni care știu să iubească. Afară de părinți, soție și rude, am cunoscut oameni străini: preoți, jurnaliști, profesori, medici, juriști, economiști, șoferi, simpli meșteri și lucrători, etc. Ei mi-au arătat că, înainte de meseriile și misiunile lor, de ce arătăm în afară, pe dinăuntru suntem croiți cam la fel... suntem oameni.... căutăm și dăruim iubire. Dar, „mai fericit este a da decât a lua”. Pentru un sine egoist aceste cuvinte îmi erau necunoscute. Până când am văzut iubirea lor, care s-a transformat în pildă și îndemn pentru mine. Deși este cel mai greu de definit iubirea în cuvinte, ea se învață foarte repede prin fapte. Poate tocmai de aceea pare că unii am uitat-o: pentru că nu o mai vedem, chiar dacă, teoretic, știm să o descriem. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” Le mulțumesc tuturor celor ce m-au învățat fapta iubirii.

Dar nu-i uit și pe cei ce încă n-au întâlnit dragostea. E o fericire să o înveți prin fapte. Nu e un dezastru însă dacă nu o primești. Hristos ne învață asta. Am cunoscut și oameni care mă dușmănesc, mă critică, mă vor departe, îmi caută defecte. Pe undeva e bine, căci cine poate spune că nu are păcat? Dar și pe aceștia aș vrea să-i ajut și să le spun așa...

Să ne gândim cum ar arăta lumea dacă ar înțelege Învierea ca dragoste (și toate celelalte sărbători) și, din prima zi de Paște, ar începe să iubească cu adevărat. N-ar mai fi războaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale și toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumești. N-am mai crede că Sărbătorile înseamnă doar să ne repezim la bucate, din care oricum aruncăm cam jumătate, în loc să dăruim, pentru că iepurașul capitalist ne-a cam „căpietalizat” (căpiat în consumul de plăceri, adică). Am înțelege că Învierea este revelionul cel adevărat al lumii, înnoirea valorilor vieții noastre, iar masa de Paști ar deveni o Cină de Taină a dragostei și a comuniunii. Am înțelege că Lumina Învierii nu este decât dragostea care luminează pe tot omul, în lumea întunecoasă a urii. „Lumina lui Hristos luminează tuturor” .Așa am transforma lumea în Rai. Sau, cel puțin, am găsi Raiul. Căci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunăvoie, să trăiască în armonie.

Dar oare câți cred că este posibil acest lucru? Mulți spun că ei nu pot schimba lumea, că trebuie să intri în jocul lumii ca să poți supraviețui. Mi-aș dori tare mult ca să înțeleagă faptul că răul lumii este doar o iluzie, o deformare subiectivă a binelui, o fundătură care nu te duce nicăieri, ci doar te păcălește cu destinații false.

Puterea de a crede este invers proporțională cu puterea de a te desprinde din logica celor lumești, de a părăsi propriul interes și de a face faptele cele bune, pe care încă le mai știm cum arată, prin cotloanele inimilor noastre. Pare greu, pentru că am construit o lume în care dragostea pare că nu mai încape. Din cauza asta, alegerea pare dificilă și credem că nu o putem alege  pentru că nu mai găsim puterea propriei răstigniri a răului.

Hristos Înviază însă tocmai prin Răstignire. Renunță la propria-I viață de om și se smerește suprem, lăsându-se răpus de fratele său, omul, pe care venise să-l vindece de ură. Pare că ura, manipularea și interesul lumesc al căpeteniilor religioase de atunci Îl învinsese, iar ascunderea în mormânt îl redusese la tăcere.

Dar dragostea nu se poate pune în mormânt. Ea trece dincolo de mormânt, omorând frica morții. Să ne uităm la tâlharul cel din dreapta: în chinurile morții, găsește puterea de a iubi pe Cel Răstignit fără vină. Așa se face că cine iubește, nu mai poate muri: „..astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Ce minunat: să te trezești că, în loc să mori ca un păcătos, rămâi viu și sfânt. Chiar dacă, o perioadă, adormit. Dar cine se mai sperie azi de un somn?

Aceasta este esența Învierii, adusă de Hristos din Sfântul Său mormânt: dragostea care biruie moartea și te înviază veșnic. Știu, poate sună desuet, a ajuns chiar motiv de fantezie: „binele învinge întotdeuna...vise...așa ceva nu există”, spun unii, deznădăjduind. E dreptul lor, dar este un final pe care eu nu l-aș alege niciodată. Mai bine un mort viu, decât un viu mort.

Dar șansa rămâne fiecăruia, cât încă trăim. Alegerea ne aparține. Dacă am gândi un pic cu inima, nu ne rămâne decât să îi urmăm Celui Înviat: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

Veniți de luați Lumină. Hristos a Înviat!Noi, ce facem?

De la același autor

Ultimele din categorie