La drum

Important e faptul că a umblat, a încercat, a căutat, ceea ce până la urmă „se cheamă că a trăit și ea, nu?”

Poate una dintre cele mai minunate bijuterii ale literaturii de expresie română este povestirea „FURNICA”a îndrăgitului și binecunoscutului scriitor moldovean Ion Druță.

În text este vorba chiar despre o furnică, una dintre milioanele și miliardele existente pe pământ, care nu se deosebește prin nimic de celelalte furnici și nu are, așa cum ne-am aștepta, nici o însușire extraordinară, care să-i îndulcească oarecum viața ei furnicească. O furnică ce pornește dis-de-dimineață din cuib, să caute o frunză hrănitoare și plină de sevă pentru ea și suratele ei, care străbate în drumul ei brazdele nesfâșite ale unui câmp proaspăt arat, urcându-se cu eforturi gigantice pe fiecare bulgăre de pământ și coborându-l pe partea cealaltă, îndurând toată osteneala și distanța fără sfârșit, fără ezitare și fără a se întoarce vreo secundă din drum.

În capătul câmpului găsește frunza cea mai potrivită, o frunză cu mult mai mare decât propriul său corp, o ia cu mare greutate în spinare și începe călătoria de întoarcere, cu osteneală îndoită. O ploaie teribilă întunecă însă tot văzduhul, brazdele înalte ale câmpului se transformă în noroi moale, piciorușele furnicii se afundă tot mai adânc în pământul ud și în cele din urmă își pierde calea. Noaptea se lasă, ploaia e tot mai deasă, frunza din spinare apasă tot mai greu, i se pare că recunoaște drumul spre cuib, ezită, se întoarce, pleacă prin altă parte, caută, caută și dispare în întunericul nopții, luptând cu ploaia, cu frunza și cu pământul cleios. Nu mai aflăm niciodată dacă a ajuns cu bine la cuib, iar o ultimă și genială trăsătură de condei a povestirii ne spune că important pentru furnica noastră e faptul că a umblat, a încercat, a căutat, ceea ce până la urmă „se cheamă că a trăit și ea, nu?”

Valoarea imensă a povestirii nu constă desigur în firul epic, aproape inexistent, de altfel, ci în poeticitatea fără egal a limbajului (specifică lui Ion Druță) și mai ales în puterea de simbolizare a întregii imagini, care nu este în fapt, decât o delicată metaforă a existenței omenești. Un rezumat al întregului nostru peregrinaj pământesc, scris cu delicatețe, compasiune și o imensă iubire de oameni.

Au nu suntem noi oare, cu toții, acea furnică, alergând cu mari osteneli din fragedă pruncie după o frunză mai suculentă, după un pai mai arătos, urcând și coborând povârnișuri cu mult peste puterile noastre, luptându-ne cu ploi și obstacole de tot felul, pierzându-ne de atâtea ori calea, ezitând și încercând prin alte părți, către o destinație care ni se pare nouă a se numi „fericire”?

La trecerea dintre ani, ascultăm de tradiție și ne punem fiecare câte o dorință. Ne vom dori și anul acesta ca Noul An să ne aducă sănătate, un post mai bine plătit sau mai bine văzut, o mașină elegantă, reușita la un examen, plecarea în străinătate și câte și mai câte... Am făcut-o de atâtea ori cu toții, o vom face din nou și acum. Unii ani au fost mai darnici, alții mai puțin. Ne amintim oare, însă, să ne fi pus vreodată, în noaptea dintre ani, dorința de A ÎNȚELEGE? De a înțelege sensul acestui suiș și coborâș nesfârșit de bulgări de pământ, sensul căutării necontenite a frunzei celei mai hrănitoare, a cuibului celui mai cald și mai apărat, nu sensul destinației, căreia toți îi spunem cu încredere „fericire”, ci sensul călătoriei. Auzim pretutindeni, în jurul nostru, „Aș fi atât de fericit dacă aș absolvi cutare facultate, dacă aș pleca în cutare țară, dacă mi-aș cumpăra cutare mașină sau mi-aș face o astfel de casă”, dar de câte ori am auzit pe cineva spunând „Aș fi fericit dacă aș înțelege, dacă aș înțelege sensul a tot ceea ce mi se întâmplă pe pământ, dacă aș vedea în sfârșit imaginea întreagă a călătoriei mele peste câmpul cu brazde”?

Să ne dorim la miezul nopții, la trecerea dintre ani, tot ceea ce simțim că ne-ar putea face fericiți, dar pe lângă toate acestea să ne dorim și SĂ ÎNȚELEGEM. Să înțelegem, întocmai ca și furnica din povestire, că osteneala de a căra o frunză hrănitoare nu are sens decât dacă ea este împărțită cu întregul cuib, că drumul, chiar și făcut până la capăt, nu-și câștigă sensul decât prin întoarcerea la cei dragi și mai presus de toate că, în cea mai neagră dintre nopți, pe cea mai neagră dintre brazde, Ochiul lui Dumnezeu urmărește chiar și pe cea mai mică dintre furnici și Urechea sa aude zgomotul făcut de piciorușele ei pe pământ. Abia atunci, lucrurile dorite ne vor aduce fericire, altele, la care nu ne-am gândit niciodată, ne vor bucura și ele și având limpede în minte în fiecare clipă sensul călătoriei, vom putea spune dimpreună cu autorul povestirii, „se cheamă că am trăit și noi, nu?”.

Citește alte articole despre: viață, Dumnezeu, fericire, Anul Nou, osteneală

De la același autor

Ultimele din categorie