O candelă ce pâlpâie româneşte în judeţele Covasna şi Harghita

Aşa am făcut cunoştinţă cu bacy Ianoş, un nene venit tocmai din Ghimeşul Harghitei. Cu doi cai mari, suri şi cu o căruţă cât o remorcă de tractor, fusese detaşat în satul nostru – să care porumb de pe câmp. Acest om trecut de 50 de ani a lăsat asupra mea o mare nedumerire. Seara, la culcare, se închina ca noi, ortodocşii dar zicea Tatăl nostru în ungureşte! Ce era? Maghiar sau român? Catolic sau ortodox?

Despre situaţia din judeţele din centrul ţării noastre, Covasna şi Harghita, s-a scris şi s-a vorbit destul de mult în ultimii ani, în contextul afirmării aşa zisului Ţinut Secuiesc. Dar, dincolo de orice discuţie politică, dincolo de manifestaţiile violente şi acţiunile pro maghiare ale unui partid străin de ţara noastră, ale formaţiunii ungare de extremă dreaptă – Jobbik, se trece cu vederea un alt aspect. Nu numai fraţii maghiari suferă, ci şi românii – asupra cărora se aplică, de cel puţin un secol, un program de asimilare culturală şi religioasă.

Trecând peste conflictele politice şi acţiunile agitatorilor demagogi, viaţa curge în linişte, mai ales în mediul rural. Spre surprinderea multora, la nivel local, românii şi maghiarii se ajută reciproc. Există o comunicare ca de la vecin la vecin, chiar dacă se împărtăşesc credinţe şi limbi diferite.

Din rânduiala lui Dumnezeu, m-am născut şi mi-am petrecut copilăria foarte aproape de aceste judeţe. Doar un munte m-a despărţit de oraşul Miercurea Ciuc. Mereu am fost fascinat de „ţara de dincolo de munţi”. Aveam vecini ce lucrau la Compania de Foraj Petrolier, care mergeau în deplasare „dincolo” şi întotdeauna veneau cu bunătăţi pe care , în plină epocă comunistă, nu le puteai găsi în judeţul Bacău. Dintre toate, cea mai uimitoare era „pâinea de Ghelinţa”, o pâine făcută din făină de grâu şi cartofi de dimensiuni uriaşe. Te săturai şi nu se mai sfârşea!

Sistemul colectivist promovat înainte de 1989 a făcut ca, în copilărie, să am una dintre cele mai interesante experienţe. Pentru că judeţele Covasna şi Harghita nu aveau colective, locuitorii acestor sate erau aduşi cu caii şi căruţele lor, să ajute la strânsul recoltei, în satele de pe lângă Moineşti. Aşa am făcut cunoştinţă cu bacy Ianoş, un nene venit tocmai din Ghimeşul Harghitei. Cu doi cai mari, suri şi cu o căruţă cât o remorcă de tractor, fusese detaşat în satul nostru – să care porumb de pe câmp. Pentru că aceşti oameni dormeau în serile răcoroase de septembrie în faetonul căruţei, mulţi dintre săteni îi luau în gazdă. Aşa a ajuns la noi bacy Ianoş. În afara faptului că mă lăsa să-i mân caii, acest om trecut de 50 de ani a lăsat asupra mea o mare nedumerire. Seara, la culcare, se închina ca noi, ortodocşii dar zicea Tatăl nostru în ungureşte! Ce era? Maghiar sau român? Catolic sau ortodox?

Fii pribegi ai ţării mele, rătăciţi printre străini, nu uitaţi menirea voastră, de creştini şi de români!”

La sfârşitul campaniei agricole, când bacy-ul trebuia să semneze foile de pontaj la colectiv, mi-a spus că este timpul să-mi plătesc datoria ce o aveam pentru bucuria de a conduce căruţa. Trebuia să-i traduc ce scria în foile de pontaj. Vorbea stâlcit româneşte, dar nu ştia să citească deloc, nici în maghiară şi nici în română! A început să-mi povestească istoria vieţii sale. Era român, din familie românească, ce locuia de cel puţin două secole la Ghimeş. Cu timpul, în sat au mai rămas doar şase familii de români, iar şcoala şi biserica au fost închise. Astfel, Ioan a rămas doar cu jumătate de clasa întâi şi s-a ocupat de oile familiei, pană la venirea comunismului, care le-a confiscat tot avutul.

În mintea mea, de copil la şapte ani, a răsărit întrebarea: locul de baştină al românului Ioan, devenit Ianoş, se află în ţara noastră sau în altă ţară?...

Răspunsul l-am aflat peste ani, când am păşit pentru prima dată în „ţara de dincolo de munţi”. Alături de soţie, am vizitat Miercurea Ciuc. Am mers, mai întâi, la catedrala ortodoxă – unde am rămas impresionaţi de simplitatea arhitectonică. Paşii ne-au purtat, apoi, spre Muzeul Ciucului, un complex interesant, unde paznicul s-a încăpăţânat să ne vorbească în maghiară. După mari insistenţe, ne-a demonstrat că înţelege şi chiar vorbeşte bine româneşte.

De curând, am cunoscut un preot care slujeşte şi locuieşte într-un sat de lângă Miercurea Ciuc. Acolo nu mai fusese preot ortodox român de 40 de ani, deşi existau câteva sute de familii româneşti: „La venirea mea aici, am fost anunţat de la Episcopie că sunt peste o sută de familii de români dar, la instalare, au participat doar zece oameni. Am fost la primărie să cer o listă cu familiile ortodoxe şi am rămas uimit. Erau numai 15 familii. Atunci am mers la bătrânii satului, să-mi desluşească adevărul. Mulţi dintre ei au fost trecuţi în acte cu nume ungureşti. Din familia Bucur ce predomina în sat, toţi au devenit Gabor. Într-o acţiune ce a durat 50, 60 de ani! În aceste condiţii, timp de cinci ani am ţinut predica în limba maghiară, ca să-i pot aduce pe români acasă. Astăzi, am biserica plină de români pe care, din păcate, tot Gabor îi cheamă”, mărturiseşte părintele.

Statistic, s-a observat că în localităţile în care s-au păstrat bisericile ortodoxe şi au fost preoţi neîntrerupt, în decursul timpului, acolo s-au păstrat şi credinţa şi graiul românesc. Acolo unde, din cauza vitregiilor vremurilor, preoţii au fost alungaţi, românii nu îşi mai cunosc nici limba, nici tradiţiile.

Însă, în ciuda statisticilor sumbre din cele două judeţe, sunt sate întregi în care românii au biserici şi şcoli pline şi în care, cu mândrie, se poartă costumul popular românesc. De la an la an, românii îşi descoperă credinţa şi limba, renunţând la numele cu care au fost forţaţi să se identifice. În acest context, candela românească din Covasna şi Harghita nu se stinge. Din contra, ea devine, de la an la an, mai vie.

De la același autor

Ultimele din categorie