Parohia și conștiința de enoriaș

Cred că nu mai trebuie să insist asupra faptului că este cu adevărat o anomalie ca două dintre cele mai importante evenimente din viața unui enoriaș (Botezul și Cununia) să se facă în altă parte decât în parohie. Într-un articol din trecut dădeam mai multe argumente pentru care săvârșirea acestor Taine ale Bisericii este nefirească într-o mănăstire. Acum, nu pun decât o întrebare: câte tunderi în monahism ați văzut în parohia de care aparțineți?

Într-un articol recent vorbeam despre maxima urgență ca parohia să redevină spațiu de tămăduire. Tămăduire prin asceză, paza poruncilor și îndumnezeire. Și asta pentru că această dimensiune a parohiei este aproape cu totul uitată astăzi deoarece, la o privire de suprafaţă asupra noţiunii de parohie, aceasta este văzută prin prisma asemănării cu o grupare lumească de felul asociaţiilor, fundaţiilor sau corporaţiilor. Având în vedere necesitatea de reîncreștinare nu a contextului social în care să află parohia, ci a înseși vieții parohiale, nu voi insista aici asupra modului în care cei necredincioși se raportează la parohie.

Chiar și pentru mulți creștini, mai ales pentru cei de la oraș, parohia reprezintă, în multe cazuri, ceva abstract. La o căutare a definiției parohiei am dat peste următoarele cuvinte: „practic, parohia este formată din toţi credincioşii care vin regulat la o anumită biserică, care formează astfel o adevărată familie duhovnicească şi care participă la viaţa liturgică a bisericii”. Însă faptul că mergem la aceeași biserică nu înseamnă, neapărat, că formăm și o parohie. Dacă mergem la aceeași biserică, nu înseamnă neapărat că și formăm o adevărată familie duhovnicească. Pentru aceasta este nevoie de osteneală, de jertfă, de dragoste, de rugăciune și, mai ales, de asumarea unui cuget obștesc. Căci în definiția pe care am găsit-o se spune că enoriaș este cel care „are sentimentul apartenenţei la această comunitate parohială şi care prin tot ceea ce face are în vedere şi bunul mers al parohiei din care face parte”. Iar aceasta presupune o ieșire din comoditate, lepădarea voii proprii. Părintele Sofronie de la Essex ne învață că „de neapărată trebuinţă pentru zidirea mănăstirii (bisericii, parohiei) este împreună-glăsuirea voilor. Dacă fiecare om, fiecare dintre noi, va trage în direcţia sa, vom sfâşia trupul propriei noastre vieţi împreună. De ne vom învoi a lucra împreună, atunci în ciuda tuturor nedesăvârşirilor, unimea noastră va fi ziditoare. Fiecare ceartă în cuvânt sau mişcare – „să resping lucrul pe care nu-l gândesc eu” – năruieşte viaţa.

Într-o parohie adevărată, fiecare mădular luptă să-și formeze și, mai ales, să-și însuşească o conştiinţă vie şi puternică de enoriaș. Fiecare va dobândi astfel, în timp, un sentiment puternic de apartenență, va avea din ce în ce mai mult conștiința apartenenței la familia sa duhovnicească și se va strădui să trăiască drept, să trăiască într-un proces continuu de tămăduire, bine știind că orice rană a sa este o rană pe fața întregului trup al familiei sale. Un astfel de parohian nu se va izola nicicând față de viaţa colectivă a parohiei, prin manifestări individuale. Pentru cel ce a dobândit o astfel de înțelegere a vieții parohiale este de neconceput ca într-o duminică să meargă la o biserică, într-o duminică la alta, și tot așa. Și tot la fel, el nu concepe ca frații săi să facă acest lucru. Iar ăsta nu e un moft sau, Doamne ferește, vreun fel de a judeca viața altor parohii, ci e o înțelegere deplină a faptului că într-o enorie suntem cu adevărat mădulare unii altora și avem tot timpul nevoie unii de ceilalți. Iar cine a gustat măcar un pic dintr-un astfel de duh, știe prea bine că atunci când unul dintre enoriași lipsește, absența acestuia se simte. Cine nu crede că (mai) există așa ceva, să ia exemplu de la mult huliții creștini etiopieni, pe ale căror biserici este scris cu litere mari: „Liturghia nu e completă fără tine!”.

Poate nu e cel mai fericit exemplu, dar dacă faci parte dintr-o parohie vie, a merge într-o duminică la o altă biserică e ca și cum, de Crăciun sau de Paști, tu, ca membru al familiei tale după trup, alegi să nu iei masa cu ai tăi, ci te duci într-o casă străină, unde nu cunoști pe nimeni. Până la urmă, nu e vorba de parohie ca locul în care am ales să mergem, ci de parohie – ca stare. O stare care s-a zidit cu multă osteneală și pe care cu greu poți să o găsești în altă parte.

În acest context, cred că nu mai trebuie să insist asupra faptului că este cu adevărat o anomalie ca două dintre cele mai importante evenimente din viața unui enoriaș (Botezul și Cununia) să se facă în altă parte decât în parohie. Într-un articol din trecut dădeam mai multe argumente pentru care săvârșirea acestor Taine ale Bisericii este nefirească într-o mănăstire. Acum, nu pun decât o întrebare: câte tunderi în monahism ați văzut în parohia de care aparțineți?

Adevăraţii enoriaşi, pătrunşi de acest duh, se interesează de viaţa parohiei lor, iau parte activă la ea și contribuie cu toate mijloacele lor materiale, spirituale şi morale, la progresul şi bunul ei mers. De curând, din motive obiecte (vizită în altă țară), am fost la o altă biserică decât la cea unde merg de obicei și, la sfârșitul slujbei, preotul se plângea celor prezenți la slujbă că nimeni nu-l întreabă dacă are nevoie de ajutor și că, în general, nimeni nu se interesează de ce se întâmplă la (cu) biserica respectivă. E clar că acolo nici nu se poate vorbi de existența unei parohii. Ca un rezumat al implicării enoriașilor în viața parohiei, voi da o mărturie a unui tânăr care este mai mult decât grăitoare: „La noi, preotul e tratat precum episcopul!”.

Părintele profesor Ene Braniște face, la un moment dat, o afirmație care cred că, așa cum se întâmplă în cazul bisericilor din Etiopia, ar trebui pusă pe frontonul fiecărei biserici din țara noastră:

„Bunul mers şi soarta Bisericii întregi depind de vitalitatea parohiei. Gradul de spiritualitate sau nivelul de viaţă religioasă a fiecărei parohii şi a enoriaşilor ei întreţine viabilitatea spirituală a unei eparhii şi, prin aceasta, a întregului Trup tainic al lui Hristos. Orice iniţiativă şi acţiune de regenerare, de refacere şi de întărire a Bisericii va trebui să înceapă, deci, de la parohie şi să se sprijine pe ea, ca să tindă la reînnoirea vieţii parohiale, la progresul şi adâncirea trăirii creştine. Acesta este laboratorul în care se elaborează forţa vitală a Bisericii întregi. Valoarea unei parohii nu se judecă după mărimea ei sau după numărul enoriaşilor şi nici după posibilităţile materiale de care dispune ci, mai ales, după nivelul vieţii duhovniceşti a membrilor ei, după tăria şi claritatea conştiinţei lor de enoriaşi, după măsura solidarităţii lor cu preotul şi cu biserica în jurul căreia se concentrează întreaga lor viaţa duhovnicească”.

De la același autor

Ultimele din categorie