Rândurile de mai jos le-am scris aflând că Iașul va găzdui o conferință organizată de ARCA cu titlul: „Rostul liderului creștin, astăzi”. Dintre invitați, cu siguranță cel mai cunoscut publicului larg este, fără îndoială, Părintele Constantin Necula. Relevant este cuvântul lui Felix Tătaru, președintele Fundației ARCA Română, care prefațează astfel acest eveniment: „În rolurile pe care le avem în viață – de fii, părinți, parteneri de viață, colegi de serviciu, prieteni – putem fi ca niște frunze căzute din copac, luate la vale de apa vieții. Sau putem alege să fim ca acei pești care înoată contra curentului. Cred că fiecare suntem chemați la un rost. Răspunsul la întrebarea «care e rostul?» îl aflăm împreună cu Cel care ne-a chemat la viață. Cu toții putem fi liderii propriei vieți cu ajutorul Celui care ne poate fi model”.

Și, totuși, pe mine mă intrigă dintotdeauna această sintagmă: lider creștin. 

Aș zice că știu ce înseamnă să fii lider încă din copilărie, din școala primară. Cu mici sincope, aceasta a fost o constantă a vieții mele până în vremea studenției. Chiar și după. 

Pe când eram student al Facultății de Filosofie din Iași (1993-1997), am fost ales, fără să mă autopropun (ba chiar în lipsă, uneori) să-i reprezint pe colegi la diferite nivele (consiliu, senat) până am ajuns să fiu membru al Biroului Senat. 

Când m-am adăugat – ultimul – redacției unei reviste studențești care tocmai se fondase, am început de la munca de jos și, până să vadă primul număr lumina tiparului, deja eram redactor-șef. La fel mi s-a întâmplat în toată cariera profesională, fie că am lucrat la Tipografia Trinitas (secția prepress), Editura Trinitas, Ziarul Lumina, Doxologia, fie că am avut alte responsabilități.

Pe de altă parte, aș zice că mai știu și ceva din ceea ce este (sau ar trebui să fie) un creștin. A cărui caracteristică în nici un caz nu trebuie să fie ambiția de a conduce sau de a fi în frunte (în cinste). Cazul „fiilor lui Zevedeu” e mai mult decât grăitor (v. Marcu 10, 35-45).

Nu am țintit niciodată pozițiile de conducere. Ba chiar am fost numit, nu o dată, în diferite funcții împotriva voinței (dorinței) mele, făcând, cum se spune în Biserică, ascultare de mai marii mei. 

În tot ceea ce am lucrat, m-am străduit să mă dedic la modul total. Asta m-a scos în evidență dincolo de eventuale sau părute calități.

Am învățat, am cunoscut pe viu că numai dacă „slujești tuturor”, abia atunci poți fi considerat ca fiind „mai mare peste ceilalți” (cf. Matei 23, 11). Spre exemplu, când lucram împreună cu Părintele Petru Sidoreac la albumul trilingv dedicat Sfintei Parascheva, lansat la sărbătoarea din 14 octombrie 2000 (an jubiliar), pe final au fost și două zile de muncă fără să dormim deloc, pentru a reuși să dăm la timp în tipar o lucrare atât de complexă. Dăruirea noastră era susținută mereu de o putere care nu putea fi decât harul lui Dumnezeu.

Deși nu ar trebui, având atâtea experiențe în spate, pentru mine încă rămâne un mic mister cum poate fi, totuși, cineva lider... creștin? Cum putem, în zilele noastre, asocia aceste două cuvinte: lider și creștin? Unde se întâlnesc ele și unde se despart?

Scriu acest text chiar cu puțin timp înainte de a merge la conferința amintită în debutul articolului. Probabil voi afla un răspuns, probabil invitații (vorbitorii principali) mă vor lumina. Originea englezească a cuvântului lider (leader) e posibil să fie singura problemă a acestei sintagme. 

Părintele Rafail Noica, cel care folosește în rugăciune și în limbajul liturgic anumite cuvinte sau expresii din limba română veche, aduce drept argument pentru opțiunea sa faptul că aceasta este o „limbă rugată”. Cu alte cuvinte, e important și duhul unui cuvânt, nu doar semnificația lui (ceea ce desemnează el). 

Ar trebui să treacă, desigur, decenii bune (poate secole?), până să putem citi în Evanghelie: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Liderul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Matei 2, 6) în loc de „...va ieși Conducătorul care va paște...”. După cum s-ar putea ca niciodată să nu pătrundă în limbajul scripturistic sau în cel liturgic cuvântul acesta, lider. Dar, deocamdată, el este unul nu doar uzual, deja, ci și cu impact în creștere. E un bun „cârlig” folosit de mirenii creștini pentru a agăța un anumit tip de public. Sintagma „lider creștin” poate contraria sau nu dar, cu siguranță, atrage atenția. Lucru important, esențial chiar. Pentru că atenția trezită înseamnă receptivitate. O receptivitate numai bună pentru a primi pe Însuși Cuvântul.