Ziua când se binecuvântează fagurii cu miere

 

Mierea de albine este un aliment biblic, considerat printre cele vitale, conform cărții Înțelepciunii lui Isus Sirah (capitolul 39, versetul 31): „Începutul a toată trebuința vieţii omului este: apa, focul şi fierul, sarea şi făina de grâu, mierea şi laptele, sângele strugurelui, untdelemnul şi haina”. Dulcele aliment a constituit pentru inspirații scriitori ai cuvintelor dumnezeiești chiar un termen de comparație spre a sugera binecuvântarea, belșugul, dar și folosul cuvintelor duhovnicești.

Puțin după mijlocul lunii Cuptor proslăvim pe unul dintre sfinții cei mai populari din calendarul nostru ortodox, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, singurul dintre cei 16 profeți ai Vechiului Legământ căruia Biserica i-a rezervat o cinstire deosebită, marcată în calendar cu roșu. Viața sa cu totul specială – o prefigurare a vieţii Mântuitorului – i-a făcut pe Sfinții Părinți alcătuitori ai rânduielilor noastre ortodoxe să-i consacre, așadar, o zi de pomenire aparte, în comparație cu ceilalți profeți ai Vechiului Testament.

Evlavia populară față de Sfântul Ilie s-a manifestat și în frecvența cu care vrednicii noștri înaintași i-au hărăzit numeroase locașuri de cult. Cu precădere întâlnim biserici cu hramul Prorocului în zonele cu întinse terenuri agricole. Se înțelege lesne că bunii creștini, evlavioși și credincioși, harnici și darnici, și l-au ales ocrotitor al bisericilor, gospodăriilor și pământurilor lor dintr-o rațiune practică: el este „responsabil” cu precipitațiile bine rânduite, atât de necesare pentru ca anul agricol să se arate binecuvântat, cu roade îmbelșugate.

Deopotrivă, modul cum Sfinții Părinți i-au fixat ziua de prăznuire – în mijlocul verii – ne învederează același lucru. Îndeobște tradiția Bisericii noastre dreptmăritoare a consfințit rânduiala de a-i pomeni pe sfinți în ziua mutării lor la cereștile locașuri. Dar Ilie prorocul încă nu a murit. Din cuprinsul dumnezeieștilor scripturi aflăm că Sfântul Ilie a fost luat cu trupul la Cer așteptând, într-o atemporală şi tainică existență, să coboare iarăşi printre noi, spre a-şi împlini misiunea de „al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos”, după cum mărturisește troparul sărbătorii. Poate, cunoscându-i grabnicul ajutor la vreme de secetă, Părinții de odinioară i-au rânduit slujba în mijlocul verii tocmai spre a-l face un aliat la Cerescul Părinte pentru ploi liniștite, aducătoare de belșug.

Simțindu-i puterea de mijlocire la tronul dumnezeirii, breslele electricienilor şi aviatorilor şi l-au ales proteguitor. Deşi aproape uitată, întâlnim şi credinţa că Prorocul Ilie îi ocrotește şi pe apicultori, stupari sau sitari, după cum sunt numiți ei prin părțile Munteniei.

De aceea, potrivit unor vechi rânduieli, în ziua de proslăvire a sa, după dumnezeiasca liturghie, în numeroase biserici se obișnuiește a se citi rugăciunea de binecuvântare a stupilor și a fagurilor cu miere. Dacă în trecut apicultura o practicau puțini pasionați de lumea fascinantă a albinăritului, în ultimii ani, numărul acestora a crescut mereu. Cade-se, aşadar, să amintim câteva aspecte despre minunatul produs alimentar din perspectiva eclesiastică.

Mierea de albine apare menționată în Sfânta Scriptură de aproape 70 de ori. Multe dintre cuvintele Scripturii fac amintire de cuvântul „miere” cu sens de aliment (II Regi, capitolul 17, versetul 29; III Regi, capitolul 24; Iov, capitolul 20, versetul 17; Pildele lui Solomon capitolul 24, versetul 13). Din Sfintele Evanghelii aflăm că Înaintemergătorul Domnului s-a hrănit cu miere sălbatică (Marcu, capitolul 6, versetul 1). Însuși Mântuitorul Hristos, după a Sa Înviere, a gustat dintr-un pește fript și dintr-un fagure cu miere, ca să adeverească ucenicilor că nu au în față o nălucă, ci pe Însuși Învățătorul lor (Luca, capitolul 24, versetul 42).

Tot dumnezeieștile Scripturi folosesc substantivul „miere” în chip metaforic, trimițând cu gândul la bunăstarea unei zone geografice (Ieșire, capitolul 3, versetul 8; Levetic, capitolul 20, versetul 24; Ieremia, capitolul 32, versetul 22). Mai întâlnim în Sfânta Scriptură o comparație memorabilă referitoare la miere: cuvintele se arată mai dulci decât mierea (Psalmul 118, versetul 103), iar Înțeleptul Solomon ne spune: „Cuvintele frumoase sunt un fagure cu miere, dulceață pentru suflet” (Pilde, capitolul 16, versetul 24), înțelegând că învățămintele duhovnicești, graiul așezat, pașnic, aduc binecuvântare sufletească.

Având în vedere toate acestea, concluzionăm că mierea de albine este un aliment biblic, considerat printre cele vitale, conform cărții Înțelepciunii lui Isus Sirah (capitolul 39, versetul 31): „Începutul a toată trebuința vieţii omului este: apa, focul şi fierul, sarea şi făina de grâu, mierea şi laptele, sângele strugurelui, untdelemnul şi haina”. Dulcele aliment a constituit pentru inspirații scriitori ai cuvintelor dumnezeiești chiar un termen de comparație spre a sugera binecuvântarea, belșugul, dar și folosul cuvintelor duhovnicești.

De aceea, Biserica a rânduit slujbe de binecuvântare a stupilor și a fagurilor cu miere. În ultima ediție a Molitfelnicului nu se amintește ziua în care se poate săvârși această rânduială, înțelegând din aceasta că ori de câte ori este nevoie, preotul, la solicitarea apicultorilor, poate săvârși respectiva slujbă. În unele zone se aduc la biserică faguri cu miere de sărbătoarea Sfântului Ilie sau de Schimbarea la Față, iar preotul rostește rugăciunea de binecuvântare în biserică. În unele ediții mai vechi, bunăoară Trebnicul din 1928, se prevede și o rugăciune la schimbarea fagurilor, subliniind astfel importanța în viața noastră a mult râvnitului produs apicol: în trecut, mierea constituia unicul îndulcitor în bucătăria românească; prima cultură a sfeclei de zahăr în Țările Române s-a făcut abia în 1834, după ce, în 1747, chimistul german Sigismund Marggraf, pionierul chimiei analitice, împreună cu studentul său, Franz Achard, au descoperit că din sucul sfeclei se pot produce granule dulci, zahărul de astăzi.

Cu toate că mierea de albine este atât de duce, atât de gustoasă, constituind și un leac pentru numeroase boli, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că există o altfel de „miere” mai gustoasă, mai dulce și mai tămăduitoare: „… cuvintele lui Dumnezeu sunt mai dulci decât mierea, miere minunată și cu mult mai bună decât mierea cea veche cu care se hrănea în pustie Ioan Botezătorul. Mierea aceasta n-o adună din flori niște albine, (…) ci o pregătește harul Sfântului Duh, care (…) o depune în sufletele sfinților, ca acela care voiește să o poată mânca necontenit și în toată voia”. Poftă mare! 

De la același autor

Ultimele din categorie