Ucenicul lui Hristos poartă cum trebuie crucea sa atunci când socoate că tocmai necazurile trimise lui de sus, și nu altele, sunt de neapărată trebuinţă pentru formarea lui în Hristos și mântuirea lui. Purtarea cu răbdare a crucii proprii este adevărata vedere şi recunoaştere a păcatului propriu, în această recunoaştere nu este nici o amăgire de sine; dar cel care se recunoaşte păcătos, iar totodată cârteşte şi ţipă de pe crucea sa, dovedeşte prin asta că prin recunoaşterea superficială a păcatului său nu face altceva decât să se amăgească, să se înşele pe sine. Purtarea răbdătoare a crucii proprii este adevărata pocăinţă. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 34)