Când trecem pe o punte, pe deasupra unor ape repezi, mari și adânci, pentru a nu ameți privind repeziciunea lor, privim înainte, ori către cer. Așa trebuie să facem noi și atunci când ne înconjoară și ne învăluiesc apele ispitelor. Să nu ne tulburăm, nici să ne împuținăm; ci obișnuindu-ne din vreme cu rugăciunea, să ne întoarcem ochii și sufletul nostru la Dumnezeu, de unde ne vine ajutorul. Dumnezeu ne iubește și vrea ca întotdeauna să fim cât mai aproape de El, să stăm în legătură strâns uniți cu El, să vorbim întotdeauna cu El.

În acest scop, El adeseori slobozește asupra noastră felurite necazuri ca să alergăm la El. Copiii, când nu le lipsește nimic, aleargă toată ziua, hoinărind încoace și încolo, uitând de părinții lor. Atunci însă când flămânzesc, când cad, când îi sperie sau îi lovește cineva, aleargă la părinți, plângând să le dea ajutor. Tot așa se întâmplă și cu noi.

(Protosinghelul Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 60)