În strădania noastră de a face loc Domnului în viața noastră până la sfințenie, devenim conștienți că împotrivirea nu vine doar de la noi, de la firea noastră robită de plăcerile păcatului. Descoperim și simțim împotrivirea duhurilor întunericului. În afara acestei strădanii, greu va recunoaște omul că demonii nu sunt „metafore”! Așa aflăm și avem nevoie să fim vigilenți, știind că sunt persoane inteligente, și nu forțe oarbe ale naturii sau „energii negative” venite de niciunde, și că puterea lor stă în gând, în sugestie. Ei sunt autorii multora dintre gândurile pe care le credem ale noastre.

Aici avem nevoie să conștientizăm că prin mintea noastră trec și pot lucra trei feluri de gânduri. Gândurile de la Dumnezeu, care sunt extrem de delicate, creatoare, gânduri de pocăință, de dragoste, de milă... Gânduri de la duhurile întunecate: distructive, de ură, de invidie, de rivalitate, de frică, de poftă... Acestea vin în mintea noastră deodată, ca niște fulgere și sunt însoțite de neliniște.

Și gândurile noastre, gândurile pe care le „naște” mintea noastră. Că mintea noastră nu are în ea gânduri gata făcute, prefabricate, ci le naște în fiecare clipă, în funcție de trăirile noastre, de cererile firii și ale celor din jur. La mine în sat era o vorbă: „Uite ce i-a fătat mintea lu’ ăsta!”. E o vorbă care adeverește acest adevăr teologic despre cum gândim.

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 160)