Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbește, oricât de multe ar fi, nu sunt de niciun folos nimănui. Sunt auzite pentru moment și în clipa următoare cel ce le aude se întoarce iarăși ca un captiv la ale sale.

Dacă însă o dată cu cuvântul va lucra și harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea bună a omului, încât se schimbă în chip minunat viața lui din clipa aceea. Aceasta se întâmplă cu cei care nu au auzul și conștiința împietrite.

Cât despre cei care, auzind, rămân tot în neascultare și în voia lor cea rea, acestora chiar dacă le vorbești continuu zi și noapte, chiar dacă îți deșerți toată înțelepciunea Părinților în urechile lor, chiar dacă faci minuni în fața ochilor lor, chiar dacă întorci Nilul înapoi, aceștia nu vor avea nici picătură de folos. Ei doresc numai să vină, să stea de vorbă, să le treacă timpul, să le fugă plictisul. Din acest motiv le închid poarta. Să mă folosesc măcar eu prin rugăciune și isihie. Pentru că rugăciunea cea pentru toți este ascultată întotdeauna de Dumnezeu, iar îndelunga vorbire este întotdeauna neplăcută lui Dumnezeu, oricât de duhovnicească ar fi. După Sfinții Părinți, îndelunga vorbire înseamnă a-ți petrece timpul tău cu cuvinte fără să faci cuvintele tale fapte. [...]

(Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București 1996, p. 132)