Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi în timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnuinţa. Şi sufletul şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar ceea ce omul obişnuieşte aceea şi face. Dacă e obişnuit  cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.

Tot aşa, dacă te obişnuieşti să te rogi neîncetat, să iubeşti pe aproapele şi să plângi în rugăciune pentru întreaga lume, atunci sufletul va fi atras spre rugăciune, lacrimi şi iubire. Şi dacă te obişnuieşti să dai milostenie, să fii totdeauna deschis faţă de părintele duhovnicesc la spovedanie, atunci vei lucra totdeauna aşa, şi îţi vei găsi odihna în Dumnezeu.

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni, sau care e neascultător sau neînfrânat, sau care a lăsat pocăinţa, nu poate scăpa de cursele demonilor şi elibera de gândurile rele, dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru întreaga lume.

„Doamne dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi îi dă sufletului lacrimi mari.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 174)