Şi acestea le zic, nu ca să păcătuim, ci cu bună cunoştinţă şi mulţumire să fim. Că vameşul ca om, felul cel mai de pe urmă al răutăţii, nu că smerit a cugetat, ci cu bună cunoştinţă şi mulţumire s-a arătat, numai păcatele şi le-a spus, şi ceea ce el a mărturisit, atâta dragoste asupră-şi a primit de la Dumnezeu, câtă cei ce mari adică bunătăţi a isprăvit, dar nimic mare pentru sine-şi socotesc, trag asupră-şi ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă îndemn şi mă rog, şi vă poftesc să ne mărturisim adeseori lui Dumnezeu. Că nici nu te aduc pe tine în priveliştea celor împreună robi cu tine, nici te silesc să descoperi oamenilor păcatele tale, Ştiinţa ta desfă-o şi descoper-o înaintea lui Dumnezeu: arată-i rănile tale, şi de la dânsul cere-ţi doctoriile, arată acelui ce nu te ocărăşte, ci te tămăduieşte. Că deşi vei tăcea, ştie Acela pe toate ale tale. Deci spune-i Lui toate păcatele, ca să câştigi, spune-i Lui, că aici lepădând păcatele, să te duci acolo curat de greşeli, şi de nesuferită acea judecată să te izbăveşti. Cei trei tineri în cuptor petreceau, şi sufletul lor, l-au dat pentru mărturisirea cea către Stăpânul. Dar cu toate acestea după atâtea şi acest fel de fapte zic: "nu este cu putinţă nouă a deschide gura". Ruşine şi ocară ne-am făcut robilor, gura? Că însăşi aceasta să o zicem. Zic ei, că nu este cu putinţă nouă a deschide gura, şi cu aceasta însăşi Stăpânul să-l tragem către noi. Puterea rugăciunii, puterea focului au stins-o, mânie de lei a înfrânat, războaie a dezlegat, lupte a încetat, viforile a domolit, draci a gonit, Porţi ale cerului a deschis, legături ale morţii a risipit, boli a alungat, supărări a împins, cetăţi clătinate a întărit, şi rănile de sus aduse, şi bântuielile cele de la oameni, şi in scurt toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Şi rugăciunea zic iarăşi, nu pe ceea ce aşa simplu în gură se poartă, ci pe ceia ce dintru adâncul minţii şi al sufletului iese. Că precum din copaci câţi intru adânc îşi întind rădăcinile, măcar nenumărate izbiri de vânturi de ar primi, nu se frâng, nici nu se smulg, rădăcinile cu dinadinsul şi cu tărie întru adâncul pământului strânse fiind, aşa cu adevărat şi rugăciunile cele de desupt dintru adâncul minţii se înalță, înrădăcinate fiind cu întemeiere, şi către înălţime se întind, şi de nici o asupreală de gând nu se răstoarnă. Pentru aceasta şi proorocul zice: "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne". Lui se cuvine slava în veci. Amin.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p.88)