Duhul este Cel Ce „străpunge” inima şi atrage mintea la ea şi, odată ce inima este străpunsă de Duhul şi mintea se pogoară, gândurile străine pier. Aceasta este frumuseţea lacrimilor, a lacrimilor duhovniceşti. Lacrimile – nu cele psihice care veştejesc viaţa omului, ci cele duhovniceşti – au această frumuseţe: că atunci când plângi cu gândul la Dumnezeu, mintea şi inima îţi sunt una.

Nu poţi plânge dacă nu ai numai un singur gând. Uneori, oamenii plâng pentru că sunt stăpâniţi de un singur gând: de ură sau de milă de sine – şi aceasta îi distruge. Dar când ai doar un singur gând îndreptat spre Dumnezeu şi plângi, aceasta aduce vindecare, îţi uneşte întreaga fiinţă şi te ridică la o asemenea măsură încât să-L poţi iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată fiinţa ta.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 264)