Racovăț – un sat mic, dar cu suferințe mari

Răspunzând la întrebarea care m-a scos din liniștea de după Sfânta Liturghie, cred că prin încercările și greutățile suportate, pentru a nu fi separați de patria mamă și de Biserică, racovițenii au rămas cât mai aproape de glia strămoșească și de frații lor, dar nu în Ucraina, ci în România.

Pace, odihnă și liniște... trăiri care te cuprind imediat după Sfânta Liturghie. Aveam impresia că nimic nu poate întrerupe acea stare, dar… o întrebare venită ca o adiere ușoară de vânt primăvăratic, mă trezește.

Sunt în biserică, singur... Se simte, încă, miros de tămâie și totuși, ceea ce m-a scos din starea de bine nu îmi dă pace! Ce anume, ce întrebare? Este legată de sătucul pe care îl păstoresc, de oamenii pe care îi iubesc și de tovărășia suferinței cu care s-au însoțit de-a lungul timpului.

Cum se raportează și ce amprentă de unicitate poate aduce această comunitate mică, din nordul extrem al Moldovei, în ceea ce înseamnă „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)”? Dar, care sat? Este vorba despre satul Racovăț, din comuna Pomârla, județul Botoșani. O localitate înființată, relativ recent, în condiții istorice crunte și pline de durere, după anul 1944.

Ridicat de nevoie, pe amplasamentul fostelor terenuri agricole și zone de pășunat care au aparținut satului Probotești, astăzi în Ucraina, Racovățul adăpostește pe cei care sunt numiți „refugiații de dincolo”.

Nu sunt multe gospodării. În jur de 60 de case, răsfirate, de parcă cei care le-au construit, au dorit ca, atunci când privirea întâlnește orizontul, să poată cuprinde cât mai mult din pământul devenit străin.

De ce Racovăț? Îmi povestea tanti Ileana Pavel, care odihnește acum în cimitirul satului, că cei care au fost strămutați, s-au întâlnit, după ce s-au liniștit lucrurile, să hotărască cum avea să se numească noua așezare. Unii au propus numele de Proboteștii Noi, dar au rămas, într-un final, la denumirea de Racovăț, nume împrumutat de la pârâiașul, cu același nume, care străbătea zona.

Sunt, de fapt, două păreri care explică titulatura. Prima, cea oficială, după Iorgu Iordan, explică proveniența de la slavul „Rakov” cu sensul de „bogat în raci”,care are la bază apelativul rac, din slavul „raku”. Originea slavă este dată și de sufixul „–ăț”. Cea de a doua părere, auzită de la aceeași Ileana Pavel, spune că atunci când zona aparținea Proboteștiului, lângă firul de apă care avea să poarte numele de părâul Racovăț, trăiau doi romi, Iorgu Munteanu și Ion Sârbu, având ca ocupație confecționarea coveților de lemn. Se presupune că, atunci când doritorii se însoțeau pentru a merge la cumpărat o covată de lemn, pentru gospodărie, se îndemnau astfel: „Să mergem la coveți”. „La coveți” a devenit mai târziu „Lacovăț”, apoi „Racovăț”.

Suferințele și greutățile îndurate de cei strămutați, nu trebuie să lase în uitare vremurile teribile și extraordinare prin care au trecut racovițenii. Fiecare casă care mai are un batrân „în tindă”, păstrează amintiri dureroase.

Agripina Vornicu îmi povestea, cu lacrimi în ochi, că în anul 1941,  pe când avea 10 ani, după prima ocupare a zonei Herța de către armata rusă, părinții au hotărât să se refugieze în România. Au încărcat într-o căruță cât mai multe lucruri și s-au îndreptat spre zona de trecere către țară. Drama este că nu au fost lăsați să treacă cu nimic, făina fiind aruncată din saci, hainele împrăștiate pe jos, în noroi,  iar găinușa pe care ea o ținea la subsuoară a fost omorâtă în fața ei, de către un soldat rus. Imaginea aceasta a însoțit-o toată viața. Pe locul unde locuiește astăzi, tatăl ei, Minu, a improvizat o colibă pe care a luat-o apa, după o ploaie torențială, în prima noapte. Își aduce aminte cum părinții au stat în ploaie, acoperindu-le pe ea și pe sora ei cu ce au putut, pentru a nu le fi frig.

Nenea Ion Botezatu își amintește foarte clar evenimentele de atunci. Avea 15 ani împliniți când, pe data de 24 martie 1944, împreună cu aproape 500 de tineri, adunați de prin satele învecinate, au pornit pe jos spre Focșani, fugind din calea rușilor. Au fost însoțiți de doi consăteni, Petrea Găină și Minu Ionel, dar și de un „comandant” pe nume Mihail, din Târnauca. Au mers o lună de zile până au ajuns la Focșani. De aici au fost suiți în vagoane de animale și duși la Roșiorii de Vede. Ajunși acolo, au fost dați în grija familiilor din zonă și au muncit pentru o bucată de pâine. Cu lacrimi în ochi, povestește momentele cele mai grele: când dormeau pe câmp, în frig, în drumul spre Focșani, când scuturau hainele înnegrite de mulțimea păduchilor, în foc, sau când primeau câte o îmbucătură de mâncare  prin satele pe care le tranzitau. Când s-a întors, după 4 ani, a locuit cu tatăl său într-o colibă pe dealul Palanca. A fost martor la momentele în care soldații ruși, care păzeau granița, luau la țintă, cu arma, câte un om din sat și-l împușcau.

Maria Condurache, chiar dacă s-a născut în 1947, spunea că mama sa, Aglaia,  povestea de multe ori cum pleca la muncă, cu ziua, în alte sate, imediat după ce s-au refugiat în 1944, lăsându-o pe sora ei în coliba improvizată, cu singura oiță pe care o aveau legată de ușă, gândindu-se că dacă va veni lupul să nu cumva să-i mănânce copilul, ci oaia.

Ileana Pavel, care avea darul povestirii, relata la o întâlnire, cu ocazia unei Sfeștanii: erau atât de oropsiți când s-au refugiat, încât ascundeau bani în strujenii de porumb, pentru a nu fi luați de ruși. Erau „bani de zonă” care se puteau folosi doar în preajma graniței. Spunea că un consătean, Petrea Găină, care fusese despărțit de copiii săi (5 băieți au rămas în Ucraina), când s-a trasat granița, a reușit să-i convingă pe cei însărcinați cu acest lucru să devieze cu câțiva metri mai spre nord, ocolindu-i astfel lotul. De aceea, granița nu merge drept, ci se abate spre nord spre Fundu Herții. Tot în momentele trasării graniței, spune tanti Ileana, s-a amplasat un gard de sârmă ghimpată, cu rachete de semnalizare din loc în loc. Dacă o vacă sau un cal atingeau gardul, rachetele se declanșau, proprietarul fiind obligat să presteze muncă la pichet. De multe ori erau umiliți, iar femeile batjocorite.

Locuitorii Racovățului nu aveau voie să se adune mai mulți la un loc, nu aveau voie să stea în grupuri mai mari de 2 persoane. Atunci când cineva murea, familia purta sicriul, de multe ori,  prin locurile aflate cât mai aproape de graniță, pentru a da de veste rudelor de dincolo.

După ce s-au liniștit, cât de cât, evenimentele, în anul 1952, preotul Isaia Botnăraș, paroh la Fundu Herții și suplinitor la Racovăț, împreună cu credincioșii racovițeni, a făcut demersuri pentru înființarea unui cimitir pe Dealul Mare, pentru construirea unei clopotnițe de lemn și a unei case din chirpici (morgă) „pentru a avea unde să se adăpostească în timpul intemperiilor, cu ocazia înmormântărilor și să se poată oficia în continuare slujba înmormântării întrucât acest cimitir este foarte izolat de sat.” (adresa nr. 47/2.06.1952) . Până atunci, cei răposați se înmormântau la Fundu Herții sau la Pomârla.

Această biserică a dăinuit până în anul 2007, când a început construirea bisericii noi. În anul 2011 aceasta a fost sfințită de către IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei.

Răspunzând la întrebarea care m-a scos din liniștea de după Sfânta Liturghie, cred că prin încercările și greutățile suportate, pentru a nu fi separați de patria mamă și de Biserică, racovițenii au rămas cât mai aproape de glia strămoșească și de frații lor, dar nu în Ucraina, ci în România. De aceea este special satul Racovăț – un sat mic, dar cu suferințe mari! (Pr. Budacă Teodor Cătălin)

De la același autor

Ultimele din categorie