Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Legea și prorocii au fost până la Ioan; de atunci Împărăția lui Dumnezeu se binevestește și fiecare prin stăruință intră în ea. Dar mai lesne este să treacă cerul și pământul decât să cadă o cirtă din Lege. Oricine-și lasă femeia sa și ia pe alta săvârșește adulter; și cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârșește adulter. Și a zis către ucenicii Săi: Cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceștia mici. Luați aminte la voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, dojenește-l, și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine zicând: îmi pare rău, iartă-l pe el. (Luca 16, 15-18; 17, 1-4) (Vineri în săptămâna a 26-a după Rusalii)

Pericopa acestei zile cuprinde învățături care înrămează ceea ce se citește în duminica a 24-a după Rusalii, anume pilda despre bogatul nemilostiv, săracul Lazăr, sânul lui Avraam și chinurile iadului. Astfel, cele notate de Evanghelist aici pot fi văzute ca o introducere și o concluzie la cunoscuta pildă. 

Din introducerea acestui text (Luca 16, 15-18) se poate extrage concluzia că dreptatea divină are cu totul alte criterii decât cea omenească și, uneori, cele ce par de cinste la oameni sunt neplăcute lui Dumnezeu. Trăind în lume, ne lăsăm foarte mult influențați de aparențe, de imaginile pe care alții sau chiar noi înșine le creăm pentru a „coafa” realitatea, pentru a accentua ceea ce ne avantajează și a ascunde ceea ce ne-ar defavoriza. Mult prea des rămânem la aparențe și nu mergem mai la adâncime, la profunzimea lucrurilor. Însă Legea și prorocii de care amintește Mântuitorul sunt lăsate pe pământ ca oamenii, ținând cont de ele ca de niște borne, indicatoare de drum, să nu se abată prea mult în drumul lor prin lume de la dreptatea dumnezeiască. Însă până și Legea, respectiv prorociile, nu au valabilitate veșnică. Când ne apropiem deja de Rai, râvnitul lăcaș al bucuriei, indicatoarelor le scade puterea de călăuzire, fiind înlocuite de însăși lumina dumnezeiască, care este iubirea. De aceea, Iisus spune că, începând cu Sfântul Ioan Botezătorul, se vestește Împărăția lui Dumnezeu, iar „fiecare se silește spre ea”, adică oricine aude vestea cea bună (Evanghelia) despre apropierea Împărăției celei cerești, tânjește și mai tare se apropie de ea. Cu toate acestea, nu înseamnă că Legea veche ar deveni rea sau că nu ar mai trebui respectată datorită venirii nemijlocite a lui Dumnezeu printre noi. În realitate, „fermecați” de lumina dumnezeirii, nu vom călca în picioare principiile dreptății Legii pentru că iubirea dumnezeiască e cea care ne face aproape imposibilă încălcarea ei. 

Luca își continuă Evanghelia cu pilda săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv, care este omisă din această citire pentru a fi tematizată într-o duminică. Pilda explică tocmai aplicarea corectă a legii în veșnicie, în urma unei relații defectuoase a doi oameni în timpul vieții pământești. Bogatul care l-a ignorat toată viața pe Lazăr ajunge la chinurile veșnice. Prin contrast, Lazăr care a suferit lipsuri, dar nu s-a plâns de ele, ajunge în sânul lui Avraam, iar distanța dintre cei doi este ca o prăpastie fiindcă și în timpul vieții lor existase una. Doar că rolurile lor se inversează în veșnicie.

Concluzia Evangheliei, adică spusele Domnului după încheierea pildei, cuprinse în versetele 1-4 din capitolul 17, reprezintă o învățătură ce se trage din urma ascultării acestei istorii despre înfricoșătoarea stare de lucruri în veșnicie. Noi influențăm pe alții prin faptele noastre fie în bine, fie în rău. Poate bogatul nu i-a vrut răul lui Lazăr, ci numai l-a ignorat, însă această atitudine a produs un rău mare, anume a crescut durerea celui lipsit. Uneori nici nu vrem să facem rău, dar îl facem fie prin omisiune, fie fără să ne dăm seama. Sfântul Apostol Pavel spunea cu înțelepciune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19). Mai lesne e să facem răul decât binele, după cum observăm în multe situații. Dar nu înseamnă că pentru aceasta avem scuză pentru răul produs. De aceea, Domnul ne îndeamnă să luăm aminte la noi înșine, să evităm cât putem astfel de situații în care smintim pe alții. Nimeni nu e fără de păcat, dar scandalizarea altuia, care duce la abaterea sa de la dreptate, e o acțiune cu consecințe extrem de grave. În concluzie, doresc să fiu iertat de greșelile mele? Fiindcă de ele se ține cont în veșnicie, indiferent că le-am făcut cu voie sau nu. Atunci, trebuie și eu să iert pe alții. Să suport și eu pe altul, așa cum și el mă suportă cu mine. Iertarea mea față de altul nu trebuie să aibă o limită fiindcă înaintea lui Dumnezeu nu știm de fapt câte fărădelegi am făcut. Numai El cunoaște inimile noastre, cu tot ce e înalt și ce e meschin în ele.