Ca şi Mirungerea, Taina Împărtăşirii nu constituie o slujbă liturgică de sine stătătoare, ci e legată de slujba Sfintei Liturghii, în care se încadrează atât pregătirea ei (Sfânta Jertfă), cât şi administrarea ei. Pregătirea Sfintei Împărtăşanii pentru cei ce se împărtăşesc în împrejurări normale se face la fiecare Sfântă Liturghie. Cât priveşte actul împărtăşirii, adică săvârşirea tainei, de regulă are loc tot în cursul Sfintei Liturghii, şi anume, după ce preotul zice: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor”, iar strana răspunde: „Unul Sfânt...”, mai întâi împărtășindu-se clericii și apoi mirenii.

Numai bolnavii, pruncii şi cei care, din binecuvântate pricini, nu pot veni la biserică sau care trebuie să fie împărtăşiţi grabnic şi în împrejurări excepţionale sunt exceptaţi de la regula generală de a se împărtăși în cadrul Sfintei Liturghii. Aceştia pot fi împărtăşiţi de preot acasă, sau în locul unde se află, cu părticele din Sfânta Împărtăşanie sfinţită în fiecare an la Liturghia din Joia Patimilor (dar şi mai des, dacă e nevoie) și uscată de obicei în marţea Săptămânii Luminate, după rânduiala arătată în Povăţuirile din Liturghier şi, mai precis şi mai amănunţit, în cartea de cult Penticostar. Ea este apoi păstrată anume în acest scop, în chivotul de pe Sfânta Masă. Nu este permisă păstrarea ei în afară de biserică.

În aceste cazuri excepţionale, Sfânta Împărtăşanie se dă după o rânduială deosebită, pe care o găsim în Molitfelnic: Rânduiala ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav împărtăşirea. Preotul ia atunci cu sine epitrahilul şi Molitfetnicul, precum şi cele necesare împărtăşirii, adică Sfintele Taine, linguriţa şi un pocrovăţ sau două. Înainte de a lua Sfintele Taine din chivotul în care se păstrează, preotul îşi pune epitrahilul, îşi spală mâinile şi, închinându-se cu evlavie în faţa Sfintei Mese, ia cu buretele sau cu o linguriţă mică părticelele necesare din chivot, le înveleşte într-o pânză curată sau măcar într-o hârtie curată, şi le pune într-o cutie mică, de metal sau lemn, anume destinată în acest scop şi închisă ermetic. Când este posibil, această cutiuţă se pune într-alta mai mare, în care să încapă lingurița şi procoveţele sau chiar şi un potir mic de serviciu, care să fie folosit la împărtăşirea bolnavului, aşa cum prescrie Molitfelnicul.

Pe drum, preotul va păstra o atitudine de cea mai desăvârşită cuviinţă şi evlavie. Ajuns la casa bolnavului, preotul îşi pune epitrahilul, desface cutiile şi, luând un procovăţ mai mare, îl întinde pe o măsuţă acoperită cu aşternut curat, pe care se pune şi un sfeşnic mic cu lumânarea aprinsă. Aşază linguriţa şi cutiuţa cu Sfintele pe pocrovățul întins, făcând o închinăciune în faţa lor. Citeşte apoi rugăciunile după rânduiala din Molitfelnic, iar la momentul împărtăşirii pune Sfintele în linguriţă şi toarnă puţin vin (dacă nu este, agheazmă sau, în lipsă, apă curată) şi-l împărtăşeşte pe bolnav. După împărtăşire, îi mai dă o linguriţă de vin (agheazmă sau apă), ca să nu-i rămână părticele din Sfântul Trup prin gură, apoi citeşte restul rânduielii de slujbă din Molitfelnic.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 325-326)