Se spune că doi îngeri stăteau alături, la o margine de lume. Ambii purtau câte o tolbă mare, dar numai unul dintre ei urca într-una către Ceruri și o deșerta în fața Creatorului. Văzându-l cum se chinuie, un copil l-a întrebat pe Sfântul Petru:

– Ce misiune are îngerul acesta care zboară toată ziua către Cer și înapoi?

– E mesager, l-a informat bătrânul patriarh. Poartă în tolbă rugămințile oamenilor și, astfel, Tatăl Nostru le cunoaște și le împlinește.

Celălalt înger urca la cer o dată sau, cel mult, de două ori pe zi.

– Da el ce duce către Dumnezeu?

Sfântul Petru a tușit în pumn incomodat și i-a răspuns:

– El duce înapoi recunoștința lor...

E de la sine înțeles că Tatăl Nostru îi ajută chiar și pe cei lipsiți de gratitudine. Suntem copiii lui și, ca Părinte, ne îndeamnă în primul rând spre facerea de bine, spre milă și smerenie. De noi depinde ce atitudine avem față de El. Odată (spune legenda), un împărat din India, voind să știe cum o duc supușii săi, a dat ordin gardienilor să nu împiedice pe nimeni dintre cei dornici să-i vorbească. Și iată că într-o bună zi, pe când trecea prin piața centrală din cetatea sa, un cerșetor a ridicat ambele mâini spre el:

– Măria Ta! Tu poți orice! Ajută-mă!

Alături, stătea un biet calic fără o mână, care tăcea umil.

– Și tu? Nu-mi ceri nimic? l-a întrebat, plin de mirare, suveranul.

– Ți-aș cere, fără îndoială, dar știu că numai Bunul Dumnezeu mă poate ajuta.

Vorbele lui l-au iritat pe împărat și, ca să-i demonstreze că nu are dreptate, că pe pământ, aici, în țara sa, el (împăratul) este cel care decide soarta celorlalți, a poruncit brutarului să coacă o pâine mare, în care a ascuns un boț de aur.

A doua zi, și-a reluat plimbarea. Scena s-a repetat și, cum pusese din timp totul la cale, i-a dat pâinea cu aur primului cerșetor, iar pe calicul fără mână l-a trecut cu vederea. După un timp, când s-a arătat din nou pe strada respectivă, primul cerșetor iar a strigat spre el, cerându-i îndurare.

Calicul fără mână nu mai era de față...

– Cum îndrăznești să mai cerșești, când eu ți-am dăruit deja un boț de aur?, l-a probozit orgoliosul împărat.

Uimit la culme, cerșetorul i-a răspuns:

– Măria Ta! Habar nu am despre ce aur vorbești.

– Păi, aurul pe care l-am ascuns în miezul pâinii ce ți-am dat-o mai dăunăzi.

– Acea pâine, a recunoscut sărmanul, mi s-a părut prea grea și m-am gândit că nu e coaptă bine, așa că i am vândut-o, pentru doi bănuți, calicului fără o mână.

Auzindu-l, împăratul și-a dat seama imediat de „jocul” Providenței și, potolindu-și vanitatea, l-a sfătuit:

– De azi încolo, dacă vrei să scapi de sărăcie și necazuri, nu mai cere îndurare de la oameni. Adresează-te direct lui Dumnezeu!

(Aurelian Silvestru, Copiii cerului, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 15-16)