Sunt oameni care râd în faţa suferinţei – suferinţa lor sau a altora. Râsul în faţa suferinţei exprimă două naturi, deşi are o singură înfăţişare. Între cei ce râd în faţa încercărilor grele, sunt deosebiri esenţiale.

Unii oameni râd în faţa suferinţelor dintr-o nesimţire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înţeleagă suferinţa; nici nu o acceptă, nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiţi de omenie.

Alţii râd pentru că altfel i-ar doborî durerea, râd ca să înşele, să mângâie propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferinţa lui şi a altuia -  fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică fără să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent – este un cinic. Cinismul este unul dintre cele mai triste peisaje ale sufletului omenesc.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 19)