Râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naște un simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai des și tot mai des, până ce la cei întăriți acesta se preschimbă în simțirea neîncetată a lui Dumnezeu. Acest simțământ este dulce și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți, încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul Teofan Zăvorâtul). Cel ce voiește să intre într-acest rai se cuvine, după sfaturile Episcopului Teofan Zăvorâtul, să urmeze această pravilă: Când te rogi, să nu încetezi rugăciunea până ce nu se va trezi în inima ta vreun simțământ față de Dumnezeu: fie evlavie, fie credincioșie, fie mulțumire…, fie smerenie, fie nădejde. Dacă o lumânare stă foarte mult în razele Soarelui, se încălzește peste măsură. Așa se întâmplă și aici. Când cel ce se roagă stă foarte mult sub razele unirii voite cu Dumnezeu, inima lui se încălzește din ce în ce mai mult de căldura nepământească a harului și râvna lui se va înteți. Adevărata viață duhovnicească începe atunci când omul primește această căldură, acest foc binecuvântat.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 22-23)