Adesea se confundă emoţia, jovialismul, juisarea, visarea, pasiunea, etc. cu fericirea. De altfel, starea fericită, proprie omului a devenit cel mai preţios sentiment căutat cu disperare pe sacra valorică a bunurilor din univers, deşi, în ceea ce oamenii numesc bunuri, e cel mai puţin prezentă. Aşa s-a ajuns la pierderea sensului adevărat al fericirii şi la o secătuire a puterii ei, situaţie jalnică și din plin trăibilă printre cei care, de cele mai multe ori, abdică de la ea fie considerându-o prea valoroasă pentru o lume în continuă depravare fie, pur şi simplu, dându-i certificat de non-existenţă. De aceea, foarte puţini sunt cei fericiţi, iar cei mai mulţi nu pot nici măcar numi ce este fericirea.

Cu toată această neîncredere colectivă, fericirea Este: vie, întreagă, deplină, prezentă, iar nepreţuitul ei se descoperă pe întreaga sacră a existenţei umane, cu diferenţa majoră că pe această scară se urcă în timp ce se coboară în adânc, în cel mai tainic locaș al omului, unde stau adăpostite izvoarele fericirii. Drept urmare, întreg conţinutul fericirii se circumscrie la simplitate şi naturaleţe, la firesc și onestitate, fond de la care începe rețeta ei viabilă:

1. Când toată lumea aleargă după bogăţie având convingerea nestrămutată că-i poate procura fericire, aceasta din urmă rămâne ascunsă în sărăcie (Mt. 5, 3); într-o sărăcie care despovărează sufletul de toate agonisitele nedrepte. Fericirea este ea însăşi bogăţie. Este cea mai mare bogăţie, căreia nu i se mai poate adăuga nimic. A încerca să compari fericirea cu orice lucru pe care omul îl însumează din lăcomie este un atentat la valoarea ei, motiv pentru care se sustrage evidenței obișnuite.

 Valoarea fericirii este totalitatea. Ea nu poate fi compusă cu/din nimic. Nu acceptă să fie socotită prin operaţii matematice, nici nu suferă împărţire întrucât prezenţa ei suportă doar dăruirea. Fericirea sporeşte infinit viaţa omului oferind îndestulare uimitoare, pe măsura despovărării de mărginirile şi adaosurile nedorite ale bogăţiei nedrepte. Fericirea îşi are propria Împărăţie în sărăcia cu duhul, lărgită la dimensiunile nemărginite ale Împărăţiei Cerurilor.

2. Mari sunt binefacerile ploii în natură: curăţă văzduhul sporind densitatea prospeţimii aerului; adapă pământul „căscat” înspre soare făcându-l roditor însutit de cele trebuitoare traiului; scaldă îndestulat întreaga natură amorţită etc. Într-un cuvânt, le mângâie pe toate câte se lasă îmbăiate de undele ei. Şi totuşi, cât de mult încurcă ea pe cei ce aleargă prin lume căutând fericirea cu de-a sila. Unii ca aceştia n-au timp să-asculte ploaia şi nici n-au vreme de pierdut privind la picăturile „efemere”. Ei caută cu orice preţ „să plouă”, să toarne cineva peste ei cu fericire. Dar  fericirea, doar în chipul ploii se coboară peste om. Ploaia este plânsul fericit al cerului şi de la ea învaţăm plânsul omului din preaplinul fericirii, plânsul omului împlinit de binefacerile fericirii (Mt. 5, 4), căci precum ploaia venind pe pământ nu lasă în căderea ei vreun loc neudat, tot aşa plânsul omului fericit este ploaie care mângâie deplin sufletul umplut de fericire. Plâng şi cei nefericiţi, dar plâng din întristare. Ei nu s-au lăsat pătrunşi de bucuriile ce picură neîncetat din norii harului de sus ce se așază smerit, ca „roua pe lână” pe sufletul sărac de patimi și căutător de fricire. Şi bănuiesc, că cei din urmă, sunt singurii ce înţeleg mai potrivit, ce-i aia mângâiere.

3. Mulţi se amăgesc că moştenirea părintească (ori vreo alta de acest fel) consistentă în bunuri de tot felul asigură peste ani o fericită vieţuire. Ce uită aceştia neîncetat este că fericirea adevărată nu se dă nicicum prin moştenire, fără numai dacă este strâns legată de „bunul nume” – legitima moştenire – cu răsunet cosmic şi ecou veşnic. Fericirea nu se transmite automat nici nu e contagioasă pentru că nu e sumă. Însă, se adaugă numaidecât, în tăcere, la cei lipsiţi de încrâncenare, săraci de îngâmfare, goi de sine şi plini de alţii. Într-un cuvânt, îi cercetează permanent pe cei blânzi.

Blândeţea e singura stare umană fericită care cunoaşte moştenire, dar nu în sensul că se poate transmite juridic, ci datorită forţei ei pline de iubire care-l face pe omul blând în stare să pătrundă în inimile tuturor şi nu pentru că el ar urmări aceasta, cât mai ales că ceilalţi îi caută vecinătatea. Fericit e omul blând că are moştenire tot pământul (Mt. 5, 5), sălăşluindu-se adânc în orice loc şi căutat fiind de toţi în această lume, prin calitatea sa de om smerit: sărac de tot ce-l îngrădeşte şi mulţumit de orice situaţie. De aceea, oriunde pe pământ e dorit la vedere pentru că e plin de Duhul Sfânt cel Blând, coborâtor continuu în cămările inimii omului smerit.

4. Foamea şi setea. Ce chin! Nepreţuit dar! Lumea întreagă n-a cunoscut vreodată om fericit în lume, care să fie lipsit de foame şi sete (Mt. 5, 6). Dar, în timp ce unii socotesc că a mânca şi a bea e tot ce-i sigur în această viaţă, cel fericit se bucură în inima sa când îşi mănâncă pâinea întru dreptate şi își bea paharul ce îl are de băut cu tot amarul urii scufundat în el, de vina celor ce-l voiesc cu orice preţ pierit. În toată starea sa îngândurată, nu pentru sine, ci de jalea celor ce îl vor pierdut, cel fericit se satură întru dreptatea Celui ce îl ţine neclintit în faţa lumii. O lume ce se zvârcoleşte să mănânce fructul cel oprit, visându-l plin de slavă, cinste şi putere, deşi e putred şi  de un gol nebănuit. Aceasta înseamnă că dreptatea e de partea celui fericit căci se îndestulează cu cele ce are. El nu se-atinge de fructul cel oprit fiind îndestulat de rodul pomului sădit în sine: sămânţa de muştar a dragostei divine, care așezată în  inima bună și frumoasă crește tainic la măsurile Pomului Vieții ascuns în Trupul lui Hristos: mâncare şi băutură ce satură pe vecie.

5. Paradoxal, e fericit nu cel ce-adună fără saț, ci cel ce dă din ce nu are. Are însă, o anume libertate ca să dea peste măsură. Mâna închisă pentru altul e garanţia bunăstării în logica comerţului cu de-a fericirea. Dau și ei donaţii cu de-a sila, atunci când imaginea de sine e vizibil șifonată. Însă, cu toţii ştim, vedem sau auzim cât de nefericiți sunt astfel de oameni. Cel mai adesea sunt cei care sfârşesc în disperare sau, în orice caz, vor avea la căpătâi o inscripţie poleită cu aur: „Aici se odihneşte cel mai bogat om din lume”. Dimpotrivă – fără împotrivire – mâna întinsă către milă e milă dobândită fără măsură. Tocmai de aceea e şi stare fericită (Mt. 5, 7), pentru că are în permanenţă îndestularea bunătății: răspuns firesc al iubirii care se dăruiește.

6. Eşti fericit când nu-ţi doreşti nimic! Eşti fericit când n-ai de spus nimic! Eşti fericit când poţi vorbi tăcând! Eşti fericit când te poţi ruga dormind sau dacă poţi lucra chiar stând! Sunt contrarii aparente, proprii fericirii, strânse tainic în omul fără vicleşug, smerit, tăcut, nebăgat în seamă de ochii lumii, dar plin de slavă pentru ochiul cel neadormit din ceruri. Dezapreciat pentru că nu-i eficient, nu sporeşte tehnic lumea, nu o schimbă după bunul plac şi pentru că, în definitiv, nu contribuie cu nimic la bunăstarea aşa-zis fericită a lumii de aici. E acuzat și pentru că nu are: viclenii, orgolii, lingușeli, vanitate, lașitate, răbufniri și tot soiul de frustrări necontrolate. Are, însă, și puțin o știu, inima curată (Mt. 5, 8), plină de numele preadulcelui Iisus care sălăşluieşte întru el cu întreaga Sfântă Treime (In. 14, 23) şi de aceea poartă în el Împărăţia Fericirii: pe Dumnezeu Cel Smerit care se lasă Văzut doar de omul fără vicleşug.

7. Adesea agitaţia şi neobosita trebăluială, cu sau fără folos, pare a fi dintr-un preaplin de fericire. Cu orice preţ şi, uneori, împotriva tuturor, vrem să părem fericiţi şi acest imperativ – legitimat tot timpul ca un mare bine – ne face extrem de agitaţi, nerăbdători, chiar recalcitranţi și violenţi. Starea şi voinţa de a fi fericit nu este nicicum de lăpădat, însă mijloacele prin care se pune în mişcare fac fericirea imposibil de arătat în astfel de cazuri. Nu putem fi fericiţi împotriva altora. Cel mult, putem jindui după fericirea de care alții se bucură. Neîndoielnic însă, fericirea se grăbeşte șă se arate în omul împăcat cu sine, care face pace între cele dinlăuntru ale sale pornite spre a fi în vrajbă.

 Făcător de pace nu poţi fi decât atunci când eşti împăcat cu tine. Adică, atunci când avem clar stabilite priorităţile vieţii în care împărăteasa minte stăpâneşte peste patimii oferind astfel tuturor mădularelor trupului nostru cele potrivite cu fiecare şi făcându-le să lucreze potrivit cu scopul lor şi armonizându-le spre un unic ţel. În acest fel, ființa întreagă laudă pe Ziditorul ei, un imn cântat pe mai multe voci, armonic și nedisonant, spre bucurie negrăită. Este pacea Duhului Sfânt, Interpretul tainic al cântului fericirii în sufletul omului, vizibil tainic în făcătorii de pace (Mt. 5, 9), toți cei scăldați de lumina Lui şi atrași de armoniile-I răpitoare. Paradoxal, aceasta nu este o pace nelucrătoare, searbădă, apatică şi lâncedă aşa cum o văd alţii a fi, ci e pacea adâncurilor în timp ce la suprafaţă e aprig război. Cu cât omul este prins într-o luptă înverşunată cu duhul lumii animat de duhurile cele rele ale văzduhului, cu atât se umple de pacea Duhului Sfânt, iar din el încep să strălucească bucuriile tainice şi neostentative ale harului, semn al împăcării dintre cele potrivnice, al surpării peretelui cel din mijloc al despărţiturii (Efs. 2, 14), al vrăjmăşiei dintre cele cereşti şi cele pământeşti din noi şi dimprejurul nostru. De aceea, chipul omului fericit şi împăcat cu Sine începe să semene din ce în ce mai mult cu Chipul Mântuitorului Hristos, făcând în el nelucrătoare moartea, cel puţin în măsura în care Acela a zădărnicit-o prin moartea şi învierea Lui.

8. A fi drept, în cazul omului căzut, e deja o nedreptate. Cutezanța de a fi drept cu de la sine putere este o eșuare sigură, iar cine îşi permite să se numească drept o face numai în duhul îndreptăţirii de sine. Totuşi, omului i-a rămas o uriașă șansă: poate apăra Dreptatea cea de Sus, Singura întru care se îndreptează pe sine, chiar dacă pentru aceasta va fi prigonit şi, în ochii altora, total nefericit. Dar, raportul e tocmai invers: cei ce se îndreptăţesc pe sine şi cred că au cu ei dreptatea sunt mereu nefericiţi, iar cei ce suferă pentru dreptate, deşi mai toți le plâng de milă, se simt cu totul fericiţi.

 Omul devine apărător al dreptăţii nu atât prin curajul de a reclama faptele rele ale lumii, cât mai ales prin atitudinea de întrupare în sine a Adevărului Evident (In. 4, 6), care, de la sine, devine de temut pentru orice minciună lumească, care se sprijină adesea pe dreptatea legalist-juridică şi chiar pentru puterile întunericului, pe care mândria (aparent dreaptă) le-a întunecat cu totul buna voinţă naturală. În acest fel, neostentativ și fără șovăire, Omul învederează Dreptatea dumnezeiască, singura cu Temei Legal, pentru că e singura plină de iubire jertfitoare şi jertfită cu desăvârşire, fără pretenţie de revendicare/îndreptăţire şi, tocmai de aceea, fără putinţă de nimicire. Împotriva acestei Dreptăţi, precum şi împotriva celor curajoşi în a o susţine – nu prin efort, ci prin împărtăşire – s-au ridicat de la începutul veacurilor şi se vor ridica până la sfârşitul lor toate forţele văzute şi puterile nevăzute ale întunericului, cu gândul nedrept de a o nimici. Însă, toată forţa împotrivirii lor este de fapt toată puterea nefericirii proprii, pentru că doar de partea celor prigoniţi rămâne veşnic fericirea (Mt. 5, 10).

9. Drept întru cuvintele şi faptele lui nu este decât Dumnezeu. Întemeierea ei vine din adâncul Fiinţei Lui ce este şi se arată ca Adevăr-Iubire și Iubire-Adevăr (I In. 4, 8-In. 14, 6). Aceasta o cunoaştem din atitudinea Fiului întrupat care nu S-a cruţat pe Sine – nici pe Tatăl şi pe Duhul – şi pentru făptura Sa iubită: omul, a primit toată împotrivirea şi oprobiul lumii întunecate, văzute și nevăzute, ca să nu piardă pe niciunul dintre cei pe care Tatăl i I-a dat (In. 17, 24). Iubind fără rezervă şi fără limită: cine se poate îndoi; cine-i poate reproşa ceva, cine se mai poate scuza cumva? În adânca Lui iubire stă toată dreptatea Lui, așa cum Atotputernicia Lui este direct proporțională cu chenoza Lui. De aceea, orice cuvânt rostit sau orice gest pornit împotriva acestei Dreptăţi este o mare nedreptate, tot aşa precum este cu dreptate să fie fericiţi toţi acei ce suferă ocara, prigoana şi tot cuvântul rău rostit împotriva lor de către cei ce mint nesocotind dreptatea dumnezeiască (Mt. 5, 11).

A lupta împotriva Adevărului-Iubirii este condamnare de bunăvoie la nefericire. Este secătuire de putere, de bucurie, de lumină, de curaj, de nădejde şi, în general, o slăbire până la sleire a tuturor puterilor lucrătoare în om, chiar dacă, aparent, unii ca aceştia sunt socotiți „puternicii lumii”. Dimpotrivă, nu fără efort şi suferinţă, cei ce se lasă scăldaţi de razele iubirii dumnezeieşti, deși adesea sunt în lipsă, supărări, greu încercaţi (purtând asupra lor toată povara de nedreptăţii lumii înșelate), au ochii aţintiţi numai la Dumnezeu. Ei lasă înadins să le fie veştejit chipul de lut trecător, întrucât simt mereu înnoitor dinlăuntrul, chipul cel netrecător: bucuria şi veselia dată în măsuri nemăsurate de PreaSfânta Treime: „structura supremei iubiri”, împlinitoarea cu nemăsură a reţetei fericirii pentru cei care vor a fi veșnic la nunta Mielului:

10. „Fericiți cei chemați la Cina nunții Mielului (Apc. 19, 9)!