Unii întâmpină Marele Post al Paștelui cu bucurie, alții îl primesc cu îngrijorare, iar alții cu nepăsare. Mulți dintre aceștia se raportează la aspectul culinar, unii bucurându-se întrucât mâncarea de post le priește mai bine, alții îngrijorându-se că nu vor ști ce să mai născocească pentru a-și sătura și satisface, totuși, pântecele, iar alții nu vor ține cont de această perioadă – cel mult vor posti vreo trei zile, ca să se împărtășească. Însă, peste grija de cele hrănitoare ale trupului ar trebui să troneze grija pentru curățirea sufletului, pentru împăcarea cu aproapele și cu Dumnezeu, pentru nevoința cea binecuvântată și pentru Hrana cea îndumnezeitoare. Toate se transformă în bucurie. Dar bucuria nu poate fi trăită dacă nu înțelegem sensul duhovnicesc al acestei perioade, al acestui timp de revenire în preajma lui Dumnezeu. În Biserică toate au un rost, un înțeles tainic, o rânduială prin care, poate fără să ne dăm seama, așezăm în lume voia lui Dumnezeu și trăim sau retrăim adevărul revelat.

Între Duminica Înfricoșătoarei Judecăți și Duminica Slăvitei Învieri a Domnului, timpul liturgic pe care îl parcurgem este timpul existenței umane trăit în sens invers. Este revenire la ontologic. Ne întoarcem cu gândul la momentul alungării protopărinților noștri, Adam și Eva, din Grădina Raiului pentru că au ales mâncarea în locul nemâncării. Omul în Rai postea: „Iată, vă dau iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră” ( Facere 1, 29). După alungarea din Rai nu a mai postit și a început să mănânce carne. A devenit animalic. Noi, prin post, renunțăm la hrana de origine animală (animalele se hrănesc cu cele pământești) și consumăm plante, care se hrănesc cu lumină. Atunci când postim, ne hrănim cu lumină!

Este interesant faptul că Adam, înainte de cădere, nu se rușina de goliciunea trupului și aceasta pentru trupul era îmbrăcat în lumină, prin apropierea de Dumnezeu. De aceea, sfinții în icoane sunt reprezentați ca fiind învăluiți în lumină.  După cădere, omul a pierdut lumina și s-a îmbrăcat cu frunze de smochin, iar mai apoi Dumnezeu i-a făcut haine din piele de animal. Vedem o cădere a omului de la starea de lumină, la cea animalică. În timpul postului, omul trăiește o revenire de la starea animalică la cea luminoasă, trecând prin etapa consumului de plante, după care se îmbracă, prin Euharistie, în lumină.

În Duminica izgonirii lui Adam din Rai,  noi pășim din lume în Rai, în chip tainic, cu umilință, recunoscându-ne neascultarea, fără a învinui ca Adam pe Eva și Eva pe șarpe, ci cerând milă de la Creator în Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”.

Perioada de șapte săptămâni de post simbolizează cei șapte ani pe care Adam i-a petrecut în Rai, așa cum ne învață Părinții Bisericii. În mijlocul Raiului era pomul vieții (Facere 2, 9), care avea să anticipeze Sfânta Cruce, pomul purtător de Viață și roadă îndumnezeitoare. La mijlocul Postului Mare se scoate Sfânta Cruce la închinare în mijlocul bisericii, ca toți cei slabi să se întărească în lupta cu ispita, cu vicleanul care încă ne mai îndeamnă să ne împotrivim voii lui Dumnezeu. Pășind mai departe pe treptele urcușului duhovnicesc ajungem în Vinerea Sfintelor Pătimiri unde Îl vedem pe Hristos, Noul Adam, răstignit pe lemn întru ascultare față de Tatăl, pentru a șterge păcatul neascultării vechiului Adam. Așa cum din coasta lui Adam cel adormit Dumnezeu a luat o coastă și a făcut-o pe Eva, care înseamnă viață (Facere 3, 20), din coasta Noului Adam adormit pe Cruce a ieșit, după împungerea cu sulița, Sângele cel de viață dătător al Mântuitorului nostru. În ultima zi a Marelui Post, în Sâmbăta cea Mare, când lumea parcă amorțește de spaimă și rușine la vederea lui Hristos, Dumnezeu întrupat, pus în mormânt, în țărâna din care a fost plămădit vechiul Adam, se plămădește un Nou Adam, Care va ieși din sânurile pământului dăruind tuturor viață.

Iată-ne în noaptea Sfintei Învieri! În biserică e beznă, asemenea întunericului de deasupra adâncului, când Duhul lui Dumnezeu se purta  pe deasupra apelor (Facere 1, 2). Stând în așteptare precum oștirile îngerești în Sâmbăta cea Mare, credincioșii se strâng tot mai aproape de ușile Sfântului Altar de unde preotul, în haine luminoase, îi cheamă pe toți la lumină: „Veniți de primiți lumină!”. Parcă ar răsuna întâia oară glasul Creatorului; „Să fie lumină!”. Și a fost lumină (Facere 1, 3). Lumina lui Hristos și ieri, și azi, și în veci. Post cu folos și bucurie!